Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino.

 

Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714),a fost domnitor al Țării Românești între 16881714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino.

Familia

Căsătorit cu Marica, fiica lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei^[1] – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.
Biserica Ortodoxă Română a trecut în rândul sfinţilor pe domnitorul Constantin Brâncoveanu (se prăznuieşte la 16 august), al cărui sfârşit tragic este asemănător cu cel al martirilor din primele veacuri creştine: uciderea prin tăierea împreună cu cei patru fii ai săi şi cu credinciosul său vistiernic Enache Văcărescu, la 15 august 1714, în piaţa Ialikioşk (Chioşcul Mării) din Constantinopol, după mai bine de 25 de ani de domnie.
Constantin Brâncoveanu a fost un iscusit diplomat, care a ştiut să stea la cârma ţării 25 de ani (1688-1714) dar a fost un mai mare cărturar. S-a înconjurat de învăţaţi români şi străini ca: fraţii Cantacuzino, autori şi traducători de cărţi, învăţatul mitropolit Antim Ivireanul, episcopii Mitrofan şi Damaschin, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, ca şi Ieremia Cacavela, Ioan Cariofil, Anton Maria Del Chiaro Fiorentio, Ioan Romanul ş.a. Apoi a găzduit la Curtea sa mari ierarhi: Dionisie al IV-lea, patriarhul Constantinopolului (exilat de turci), Dositei, patriarhul Ierusalimului, succesorul său Hrisant Nottara, patriarhul Antiohiei şi Alexandriei şi alţi ierarhi. S-au tipărit numeroase cărţi ortodoxe în limba greacă. A trimis de asemenea, câte o tipografie la Alep şi Tiflis şi, la începutul secolului al XVIII-lea, se tipăresc cărţi de rugăciuni în limba arabă şi georgiană. După ocuparea Transilvaniei, în 1692, austriecii încep propaganda de convertire la catolicism a românilor transilvăneni, prin promisiuni de privilegii pentru preoţii ortodocşi. După multe frământări, „Uniatia” s-a făcut în 1701.
Rezistenţa ortodoxă şi naţională a marii majorităţi a preoţilor şi credincioşilor transilvăneni a fost susţinută de mitropolitul Teodosie şi de Constantin Brâncoveanu, care le trimite ajutoare băneşti până la sfârşitul vieţii sale. Tipografia adusă din Ţara Românească la Alba Iulia de către Atanasie Anghel a fost mutată după 1700 la Blaj în slujba Bisericii unite. De aceea, pentru bisericile ortodoxe ardelene, s-au procurat cărţi bisericeşti – pe bani sau donaţii – din Ţara Românească. Protejând ortodoxismul transilvănean, prin toate mijloacele, ConstantinBrâncoveanu a ridicat pe culmi fără precedent legăturile culturale cu acest pământ românesc; întreaga viaţă românească a românilor de o parte şi de alta a munţilor se hrănea de la acelaşi izvor dătător de lumină şi putere.
Referitor la învăţământ, şcolile de slovenie de pe lângă unele mânăstiri şi biserici, cum a fost cea de pe lângă Mânăstirea Sfântul Gheorghe Vechi (din 1556), ofereau o pregătire sumară elevilor, de aceea boierii avuţi aduceau pentru fiii lor dascăli străini sau îi trimiteau la şcolile din Italia şi Turcia. În şcolile amintite se învăţa bucoavna, se citea din Ceaslov şi Psaltire şi se cânta psaltichia. Cu timpul s-a răspândit mult folosirea limbii române în viaţa politică şi religioasă, deci şi în şcoli se citeau tot mai multe cărţi româneşti.
Înţelegând tot mai intens necesitatea unei pregătiri intelectuale superioare, în 1694 Constantin BrâncoveanuConstantinopol care corespundea unei facultăţi de litere – filozofice (Facultas – Artrium) din cadrul universităţilor europene. Limba folosită era cea grecească, deoarece voievodul era interesat să aibă o şocală grecească cu rol de instrument pentru apărarea Ortodoxiei. înfiinţează pe lângă Mânăstirea Sfântul Sava o Academie, după modelul celei din
Pe cheltuiala mânăstirilor sau ale ţării se întreţineau elevii săraci silitori la învăţătură, ca şi cei peste 200 de tineri veniţi din ţările învecinate: Grecia, Bulgaria, Serbia, Macedonia. Cei care se distingeau erau trimişi la universităţile europene pentru completarea studiilor.
Sub conducerea acestui mare domnitor, sprijinitor al culturii şi Ortodoxiei, tipăriturile de cărţi au luat un strălucit avânt. De altfel, Şerban Vodă, pe timpul său, îl numeşte pe Constantin Brâncoveanu ispravnic al traducerii şi tipăririi Bibliei, care s-a terminat abia sub domnia lui Brâncoveanu. Tot acum se traduc în limba românească predicile lui Ioan Gură de Aur sub titlul Mărgăritarele.
În Ţara Românească au funcţionat, între anii 1688 şi 1714, cinci tipografii. Astfel s-au tipărit cărţi pentru slujba religioasă, trebuitoare şcolilor ce funcţionau în vremea sa, pentru susţinerea ortodoxismului transilvănean, pentru popularizarea teologiei, vieţi ale sfinţilor şi chiar romane cavalereşti. Acum a fost tipărită pentru prima dată Alexandria, romanul după războaiele împăratului Alexandru Macedon.
Iniţiativa înfiinţării tipografiilor (pe lângă cea de la Bucureşti, înfiinţată de mitropolitul Varlaam, în vremea lui Duca Voievod) şi anume la: Snagov, Râmnic, Buzău şi Târgovişte, aparţine marelui cărturar, Mitropolitul Antim Ivireanul şi episcopului Mitrofan al Buzăului. Aceştia – ei înşişi tipografi deosebit de talentaţi – au învăţat meşteşugul tiparului pe mulţi tineri din toate ţinuturile. S-au remarcat îndeosebi Mihai Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi Atanasie Moldoveanu. Cărţile, tipărite spre folosul de obşte al neamului românesc, au ajuns nu numai în bisericile din Transilvania şi Maramureş, ca un reflex al apărării Ortodoxiei de acolo, ci şi în bisericile moldovene. Fiind destinate tuturor românilor, se foloseau cuvintele înţelese de toţi prin fraze simple şi elegante. Topica străină a fost părăsită, stilul natural, iar limba din tipăriturile române brâncoveneşti au adus o contribuţie însemnată la formarea limbii literare. Literele mari şi frumoase, frontispiciul şi iniţialele artistic „împodobite cu miniaturi din flori învolte, stema ţării şi a Cantacuzinilor, chipuri vesele şi diafane de îngeri şi hieratice de sfinţi”, toate vădesc marele talent al Sfântului mitropolit Antim Ivireanul şi al şcolii sale.
Constantin Brâncoveanu a fost ctitorul multor biserici şi mânăstiri. Astfel, după ce s-a întors victorios de la Zărneşti, se hotărăşte să zidească o mânăstire care să-i fie un loc de reculegere, iar, în caz de nevoie, şi de apărare. Locul este ales pe moşia Hurezi, iar zidirea bisericii a fost terminată în 1693. Timp de 2 ani s-a lucrat la împodobirea bisericii cu icoane biblice, sfinţi, chipurile ctitorilor, ale Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ale fiilor domnitorului şi ale strămoşilor Basarabi şi Cantacuzini.
Mânăstirea a fost înzestrată cu multe averi şi a fost declarată stravropighie. Din inniţiativa doamnei Maria se construieşte o bolniţă pentru îngrijirea călugărilor bolnavi. De asemenea, fiii săi Constantin şi Ştefan au construit schiturile Sfinţii Apostoli şi Sfântul Ştefan. Ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu sunt multe: mânăstiri, biserici şi paraclise, atât în Ţara Românească, cât şi în Transilvania (biserica din Făgăraş, Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, Sâmbăta de Sus etc.), biserica din Galata şi termină pe cea din insula Halki, unde, după decapitare, a fost înmormântat cu fii săi.
În cei douăzeci şi cinci de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu, aplecat către o viaţă de belşug şi lux, construieşte sau reface palate, conace şi curţi. Astfel a refăcut vechile curţi domneşti din Bucureşti, cele din Târgovişte, curţile boiereşti din Doiceşti şi curţile strămoşeşti, precum şi altele peste hotare. În anul 1699 termină palatul Potlogi, o clădire masivă plină de măreţie şi frumuseţe. În anul 1688 cumpără satul Mogoşoaia cu moşii, vadul de moară şi un heleşteu, iar în 1702, în locul vechilor curţi, construieşte un palat strălucit, frumos zugrăvit „... demn de cel mai strălucit domnitor...”, împodobit cu figurile ctitorilor şi ale strămoşilor Brâncoveni, Basarabi şi Cantacuzini, precum şi cu episoade de seamă din călătoria efectuată la Constantinopol, în 1703. Ctitoriile sale au fost înzestrate cu valoroase obiecte de podoabă, icoane cu candele în care ardeau uleiuri aromate, sfeşnice argintate, veşminte preţioase, tapiţerii de mătase, brocart şi pluş roşu, covoare scumpe, vase de argint, oglinzi veneţiene, arme de argint cu pietre scumpe, cupe de cristal ş.a.
Prin variata şi bogata sa operă şi de ocrotitor al românilor de pretutindeni şi patron al Bisericii Ortodoxe, Constantin Brâncoveanu este nu numei un ctitor al culturii noastre româneşti, ci şi una din figurile de seamă ale culturii universale... demn urmaş al împăraţilor bizantini.

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938)

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail Legionarii se refereau la Corneliu Zelea Codreanu cu titulatura de Căpitanul, acesta având controlul absolut al organizației până la asasinarea sa în închisoare. Organizațiile neolegionare Noua Dreaptă și Legea Străbună, care se revendică drept succesoarele Gărzii de Fier, îl venerează ca figură spirituală. Cel mai mare dintre sapte fii ai profesorului Ion Zelea Codreanu (în trei rânduri deputat, provenind dintr-o straveche familie de padurari). Strabunicul din partea mamei se numea Adolf Brauner, era bavarez de origine si a ajuns în Bucovina ca functionar vamal pe timpul stapânirii austriece. Acolo s-a casatorit cu Elisabeta Cornea, strabunica lui Corneliu Codreanu. A absolvit Liceul Militar Mânastirea Dealului si Facultatea de Drept din Iasi. A urmat cursurile școlii primare la Iași și Huși, iar între anii 1912-1916 a fost înscris la liceul militar de la Mănăstirea Dealu. A fost admis la Facultatea de Drept din Iași, unde a devenit președinte al Societății Studenților în Drept, organizație pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922 „Asociația Studenților Creștini”. S-a făcut remarcat prin baricadarea în interiorul instituției, ca formă de protest la adresa deciziei conducerii Universității de a începe anul școlar fără tradiționala slujbă religioasă. În primul razboi mondial îsi urmeaza tatal pe front.  La 16 ani participa la Primul Război Mondial, deși încă nu avea vârsta minimă necesară încorporării. Între 1917 și 1918 a urmat cursurile Școlii Militare de Infanterie de la Botoșani. În 1919 adera la Garda Constiintei Nationale, organizatie anticomunista condusa de muncitorul iesean Constantin Pancu. Dejoaca cu mult curaj, în 1920, doua actiuni comuniste la Regia din Iasi si la Atelierele CFR Nicolina. Se opune cu succes deschiderii anului universitar fara serviciu religios. Este ales presedinte al Societatii Studentilor în Drept. La 10 Mai 1922, înfiinteaza Asociatia Studentilor Crestini. În toamna lui 1922 pleaca sa studieze la Berlin si Jena, dar se întoarce în iarna pentru a participa la marile miscari studentesti din Decembrie 1922. Punctul principal al revendicarilor studentesti îl reprezinta numerus clausus, adica limitarea numarului de locuri alocate evreilor în universitati la procentul pe care evreii îl aveau în populatia româneasca. Împreuna cu profesorul A. C. Cuza, fondeaza, în 1923, Liga Apararii National Crestine. Organizeaza în acelasi an, împreuna cu Ion Mota, Corneliu Georgescu, Vernichescu, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, Leonida Bardac si Tudose Popescu un complot împotriva bancherilor evrei si a capilor coruptiei din lumea politica. Complotul este tradat de clujeanul Vernichescu. Îl împusca, în legitima aparare, pe prefectul de politie Manciu din Iasi, în 1924. Este achitat un an mai târziu la Turnu Severin. Întemeiaza la 24 Iunie 1927, împreuna cu Ion Mota, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneata si Radu Mironovici, Legiunea Arhanghelul Mihail. În 1930 organizeaza doua ample marsuri în Basarabia, cu scopul de a potoli agitatiile comuniste. Se constituie organizatia de tineret Garda de Fier. În 1931 este ales în parlament deputat de Neamț, obținând, conform documentelor vremii, 11.300 voturi valid exprimate. În 1932, devine pentru a doua oară parlamentar, candidând în județul Tutova, cu 5.600 de voturi. Initiaza în 1935 Comertul Legionar. Întemeiaza partidul Totul pentru Tara, ca expresie politica a Miscarii Legionare. Este arestat în noaptea de 16-17 aprilie 1938 pentru ultragierea lui Nicolae Iorga si este condamnat la sase luni detentie. În luna mai i se intenteaza înca un proces si este condamnat la zece ani munca silnica. În noaptea de 29-30 Noiembrie 1938 este asasinat de jandarmi împreuna cu Nicadorii si Decemvirii, în timp de erau transportati catre Jilava.

CAROL I (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia)BIOGRAFIE EROU NATIONAL

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. În perioada sa au fost construite primele universități, la Iași, respectiv București. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Viața timpurie

Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton și al soției sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la școala de cadeți din Münster. În 1857 termina cursurile Școlii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofițer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia și al Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.

[modifică] Intrarea în România

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială".
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

[modifică] Prima Constituție regală a României

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 15 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

România 1878-1913

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a întâmpinat anumite dificultati in obținerea recunoașterii independenței, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o țară independentă, unde i-a fost impus României un "schimb", astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei(mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română nu a fost primită inițial, ea fiind primită după ce delegația condusă de I.C. Brătianu, a consfințit nu numai independența absolută a României față de "Sublima Poartă," dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuși independența a fost recunoscută dupa acceptarea "schimbului" de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei "șubrezimi" și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin "pactul de familie" înncheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, întrucât exista o legatură de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viața politică

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul până în martie. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Sfârșitul guvernării

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German.
A fost convocată o întrunire de urgență a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

FERDINAND I AL ROMANIEI(n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) BIOGRAFIE EROU NATIONAL

 

Majestatea Sa Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) a fost rege al României din 10 octombrie 1914Academiei Române, iar între 1914 și 1927 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al

Mediul familial și căsătoria

Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prințul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moștenitor al tronului după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României în noiembrie 1888, după renunțarea la tron a tatălui și apoi a fratelui său mai în vârstă. În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a Reginei Elisabeta (relație întreruptă la intervenția Consiliului de Miniștri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină), Prințul Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului Alexadru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună trei fii și trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.

Regele Ferdinand I

Rege al României

Deși rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916 și în special datorită reginei Maria^{[necesită citare]}, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. (Constantin Kirițescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, 1916-1919, București, 1922).
În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn și promițând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situația de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iași. Pentru Rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Deși familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu și-a pierdut speranțele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale și România. În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la București, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie1922 la Alba Iulia.
Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal condus de frații Ion și Vintilă Brătianu. Cucerirea Transilvaniei a lărgit însă baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Timbru românesc din 1926

Regele Ferdinand nu a fost însă scutit de necazuri. Fiul său cel mai mare, moștenitorul tronului, trăia o viață scandaloasă și, încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul Ilfov a anulat însă căsătoria, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol. Principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru "a o uita" pe Ioana Lambrino. La 10 mai1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei.
În 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să reușească, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul, fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, Regele îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.
Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal ^[1] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regențăPrințul Nicolae. formată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand,

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania)

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România,^[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.^[2]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.

Primii ani de viață

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Valahiei. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Elena Cuza

Pentru detalii, vezi: Elena Cuza.

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,^[3] al Balșilor și al Cantacuzinilor.^[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și duși în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec și feminitate. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.
În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.^[5] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.^[6]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864^{[formulare evazivă]}) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.^[7]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”^[8]

Înfăptuirea unirii

Pentru detalii, vezi: Unirea Principatelor Române.

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.^[9]

Domnia

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.^[10]

Alegerea ca domnitor

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.^[10]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.^[11]

Reformele lui Cuza

A.I. Cuza în anii 1860

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.^[12]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.^[13]

Secularizarea averilor mănăstirești

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poştală din Republica Moldova

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei^[14].

Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”^[15]

[modifică] Reforma agrară

Clădirea principală a Universităţii din Bucureşti

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.^[16] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.^[17]
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.^[18]

Alte reforme

Mihail Kogălniceanu

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.
Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.^[19] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

[modifică] Abdicarea și exilul

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenționa să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții, hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.^[20] Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.^[21]

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) BIOGRAFIE EROU NATIONAL

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și politician român, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și „Conducătorul Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești cedate în 1940, sub presiunile Germaniei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate.^[1][2]
După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la București. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu intr-un proces ilegal si plin de mincini este declarat vinovat de crime de război și condamnat la moarte . A fost asasinat  la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.

Date biografice

Născut într-o familie de militari, Antonescu a absolvit școlile militare de la Craiova și Iași, apoi a urmat și absolvit Școala de cavalerie în 1904.
Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga și s-a recăsătorit cu Frida (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Șeful Statului", ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor sus-pusului fiu).^[3]
La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928^[4]), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)^A , fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofițer de poliție, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat).^[5][6] După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller^[7]. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorțată legal de cel de-al doilea soț. După șapte ani de căsătorie a divorțat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorțul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost și ea, o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil.

Cariera militară

Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908.
În 1911 a fost admis în Școala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franța,^[8] , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcția de șef al biroului de operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a servit la Școala de Ofițeri de Cavalerie.
A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan. În această funcție, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupație germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roșu” [3].
Între 1922 și 1926, Antonescu a fost atașat militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia. După reîntoarcerea în România a fost comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 și după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938). În urma unei afirmații vexatorie la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorțată”^[9] - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița.

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.

- 16 septembrie 1940: general de corp de armată.

- 5 februarie 1941:  gradul de general de armată.

- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.

- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.

- 21 august 1941: decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a^[10].

- 22 august 1941:promovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege)

 Guvern de uniune națională

Viața politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică^[B], speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei^[14] și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu^[C]: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”^[15]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg^[16][17]. Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România^[18]. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. 

În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal.