STEFAN CEL MARE (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava)

 Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljești", la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și "toată țara" proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestui

Stefan cel Mare a domnit aproape o jumatate de secol in Moldova, timp in care tara a cunoscut o inflorire fara precedent si s-a facut respectata de toate marile puteri din jur: Ungaria, Polonia si Imperiul otoman. Voievodul - pe care cronicarii il descriu ca pe un barbat nu prea inalt, blond, cu o privire patrunzatoare si o vointa puternica - a fost un razboinic viteaz si hotarat, un priceput conducator de osti, dar si un om credincios, cu frica lui Dumnezeu, care a zidit multe biserici si manastiri pe tot cuprinsul Moldovei si a ramas in amintirea romanilor ca “Stefan cel Mare si Sfant”. Stefan cel Mare, domn al Moldovei intre 1457 si 1504, de la a carui moarte se implinesc anul acesta 500 de ani, a fost, fara indoiala, una dintre cele mai mari personalitati din istoria romanilor. El era nepotul unui alt mare voievod moldovean, Alexandru cel Bun, apartinand dinastiei Musatinilor. Stefan a avut o domnie foarte lunga, de 47 de ani, timp in care a reusit sa tina piept Imperiului otoman si celorlalti vecini puternici, uneori vrajmasi. In epoca sa, Moldova a cunoscut cea mai mare intindere, intre Carpati, Nistru si Marea Neagra. Capitala era in cetatea Sucevei, pe care domnitorul a intarit-o cu ziduri puternice din piatra, pentru a rezista oricarui atac. Stefan a fost proclamat domn in 1457, pe campia “Dreptatii” de langa cetatea de scaun, de catre o mare adunare de boieri, targoveti (locuitori ai orasului) si chiar tarani, in frunte cu mitropolitul tarii. Primele lupte le-a purtat cu fostul domn, Petru Aron - care era chiar unchiul lui - pe care l-a invins si l-a alungat. Acesta s-a refugiat in Transilvania, aflata sub stapanirea regelui Ungariei, Matei Corvin. Stefan a intrat astfel in conflict cu acesta, care a si navalit cu o oaste puternica in Moldova. Dar voievodul l-a infrant la Baia si i-a risipit armata, regele insusi fiind ranit in lupta. Au urmat apoi batalii sangeroase cu tatarii, pe care domnul Moldovei i-a biruit. Chiar fiul hanului (conducatorul) tatar cazand prizonier in mainile sale si, in ciuda darurilor trimise de tatal sau pentru rascumparare, Stefan nu a avut mila de el. Acesta a fost un raspuns la nesfarsitele faradelegi pe care le savarseau tatarii, ori de cate ori treceau hotarele Moldovei. Dar cea mai stralucita victorie a avut-o Stefan cel Mare asupra turcilor, in 1475, la Vaslui. Sultanul Mahomed al II-lea, vestitul cuceritor al Constantino-polului, care desfiintase pentru totdeauna Imperiul bizantin, a hotarat sa supuna si micul principat al Moldovei. In acest scop l-a trimis pe Soliman-Pasa, cu o mare armata, care numara 120.000 de oameni, mult mai numeroasa decat ostirea lui Stefan. Domnul Moldovei pustiise totul in calea turcilor, astfel incat acestia au suferit de foame si de sete, fiindca in calea lor recoltele fusesera arse, iar fantanile otravite. In ziua bataliei decisive era o ceata deasa. In locul ales de Stefan, mlastinos si necunoscut turcilor, voievodul a obtinut o victorie rasunatoare. Armata lui Soliman-Pasa a fost risipita. Insa, in anul urmator, pentru a-l pedepsi pe principele roman, insusi sultanul Mahomed a navalit in Moldova cu o oaste uriasa, coplesindu-i pe moldoveni, care au fost infranti la Valea Alba. Dar turcii nu au putut profita pe deplin de aceasta victorie, caci nu au reusit sa cucereasca nici o cetate dintre cele pe care le-au asediat (Suceava, Neamt, Hotin), iar pana la urma s-au vazut nevoiti sa se retraga. Dupa cativa ani de pace, turcii l-au atacat din nou pe Stefan, cucerind doua cetati-cheie ale Moldovei: Chilia si Cetatea Alba. Putem spune ca de acum inainte, oricate incercari vitejesti a facut domnitorul, turcii nu au mai putut fi scosi din tara, ei ramanand stapani pe aceste doua cetati. Multa vreme, Stefan a mai sperat la un ajutor din partea regelui Poloniei, promis de acesta in schimbul acceptarii protectiei poloneze asupra Moldovei. Ca sa consfinteasca aceasta intelegere, Stefan a mers personal la Colomeea, unde a ingenuncheat in fata regelui, jurandu-i credinta. Din pacate, acest lucru nu l-a ajutat cu nimic, deoarece polonezii nu i-au dat sprijinul promis. Dimpotriva, dupa moartea regelui Cazimir, fiul sau, Ioan Albert, a navalit cu o puternica oaste in Moldova, incercand sa o cucereasca. Stefan l-a infrant insa in Codrii Cosminului, in 1497, punandu-l pe fuga. Legenda spune ca prizonierii luati atunci au fost pusi sa are un camp pe care s-a semanat ghinda, pentru a creste o mare padure de stejar. Datorita suferintei indurate de prizonieri, care trageau singuri plugurile, acest loc a fost numit mai tarziu “Dumbrava Rosie”. In cele din urma, Stefan a acceptat, spre sfarsitul domniei sale, sa plateasca un tribut turcilor, in schimbul pacii. Marele si gloriosul domn s-a stins din viata la 2 iulie 1504 si a fost inmormantat la manastirea Putna, pe care chiar el o zidise. De-a lungul intregii sale domnii, Stefan a fost un protector al credintei crestine, un neobosit ctitor de manastiri - nu mai putin de 44 de lacasuri de inchinaciune fiind ridicate din porunca sa. Printre cele mai cunoscute si mai frumoase se numara manastirile Putna, Voronet (cu fresce exterioare minunate, unice in Europa), Tazlau si altele. A construit de asemenea biserici la Piatra Neamt, Borzesti, Husi, Iasi si in alte orase sau targuri ale Moldovei. Stefan a fost un om credincios, un bun fiu duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe. Dupa victoria de la Vaslui, in scrisoarea pe care a trimis-o marilor monarhi europeni, el scria: “Am luat sabia in mana si, cu ajutorul Domnului nostru Dumnezeu Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit (...), pentru care lucru fie laudat Domnul Dumnezeul nostru.” Insusi Papa de la Roma l-a laudat, numindu-l ”Atletul lui Hristos”. Chiar si dupa infrangerea de la Valea Alba (sau Razboieni), Stefan a ridicat in acel loc o mica biserica pentru sufletele celor morti in lupta, pe care sta scris “Noi, Stefan Voievod si cu fiul nostru Alexandru, am iesit inaintea turcilor si am facut cu dansii mare razboi in luna iulie 26 si cu voia lui Dumnezeu fura biruiti crestinii de catre pagani si au cazut acolo o mare multime din ostasii moldoveni.” In timpul sau a luat nastere stilul “moldovenesc” in constructia bisericilor, s-au scris primele letopisete (cronici) si s-au facut daruri catre manastiri din afara tarii. Se spune ca Stefan purta intotdeauna asupra sa un triptic, adica o icoana tripla, reprezentand pe Mantuitorul Hristos, pe Maica Domnului si pe Sfantul Ioan Botezatorul. Unul dintre marii sai duhovnici a fost Daniil Sihastrul, caruia i-a cerut adesea sfatul si care, dupa infrangerea de la Valea Alba, l-a indemnat sa continue lupta impotriva paganilor. Biserica Ortodoxa Romana l-a trecut in randul sfintilor, impreuna cu Daniil Sihastrul, in anul 1992, cinstindu-l cu numele de “binecredinciosul voievod Stefan cel Mare si Sfant”.

1450
februarie, 11. Ştefan este menţionat pentru prima oară într-un document emis de tatăl său, Bogdan al II-lea: „credinţa iubitului fiu al domniei mele, Ştefan voievod”.

1451
octombrie, 15. Bogdan al II-lea este ucis de oamenii lui Petru Aron, pe când se afla la o nuntă la Reuseni.

1457
aprilie, 12 (Marţea Mare) - Lupta de la Doljeşti, pe Siret, în apropierea Romanului. Ştefan, cu oastea sa de 6000 de oameni - moldoveni din Ţara de Jos şi munteni -, îl învinge pe Petru Aron.

1458
aprilie, 4. Tratatul moldo-polon de la Overchelăuţi. Ştefan cel Mare recunoaşte suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea Jagello.

1462
iunie, 22. Ştefan atacă cetatea Chilia, stăpânită de munteni şi de unguri. Acţiunea se încheie cu un eşec, agravat de rănirea domnului la glezna stângă.

1463
Începe şirul daniilor către Muntele Athos.
iulie, 5. Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Evdochia cea dreptcredincioasă, adică ortodoxă, „sora lui Semen ţarul”, fiica cneazului Alexandru (Olelko), Mare Cneaz de Kiev.

1464
aprilie, 28. Este menţionat Goian, primul pârcălab de Hotin, dovadă directă a faptului că cetatea revenise Moldovei.

1465
ianuarie, 22 - 26.Ştefan ocupă oraşul, apoi cetatea Chiliei, pe care Radu cel Frumos o stăpânea în numele sultanului. Sunt instalaţi aici, în calitate de pârcălabi, boierii Isaia şi Buhtea. Datorită acestei acţiuni, Moldova redevine o putere pontică deţinând controlul asupra gurilor Dunării şi a căilor comerciale care duceau spre Marea Neagră.
noiembrie, 4. Moare doamna Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Este îngropată la Mănăstirea Probota.

1465 sau 1466
Se naşte Elena (Olena), fiica lui Ştefan cel Mare şi a doamnei Evdochia.

1466
iulie, 10. Este pusă piatra de temelie a Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnului.

1467
noiembrie, 25. Moare Evdochia, soţia lui Ştefan cel Mare. Este înmormântată în Catedrala Mitropolitană din Suceava (Biserica Sfântul Gheorghe, Mirăuţi).
decembrie, 15 spre 16 - Lupta de la Baia împotriva regelui maghiar Matei Corvin. Înfruntarea a însemnat o biruinţă, incompletă şi scump plătită, a domnului Moldovei şi a marcat punctul cel mai înalt al tensiunii din relaţiile Moldovei cu Ungaria.

1469
iunie. Ştefan cel Mare, împreună cu 1.800 de călăreţi, face o incursiune în Transilvania în scopul de a-l captura pe Petru Aron. După ce-i trimise scrisori şi daruri ca din partea boierilor Moldovei care l-ar fi chemat să ia domnia, Ştefan cel Mare prinse viu pe cel ce îi ucisese tatăl şi pe care regele Matiaş îl favoriza împotriva sa, şi îi tăie capul.
septembrie, 3. În prezenţa domnului şi a familiei sale, a marilor boieri şi a multor credincioşi moldoveni, are loc ceremonia de sfinţire a Mănăstirii Putna. Slujba a fost săvârşită de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, episcopul Tarasie al Romanului, clerici, şi - conform Analelor putnene - de egumenii tuturor mănăstirilor, în total, 64 de slujitori.

1470
martie, 7 - Lupta de la Soci. Oastea Moldovei trece în Ţara Românească şi obţine o victorie împotriva lui Radu cel Frumos la Soci. Hotărârea lui Ştefan de a începe războiul are la bază intenţia recâştigării Ţării Româneşti de partea politicii creştine.
martie - aprilie. Tătarii crimleni conduşi de Eminek năvălesc în Moldova şi devastează nordul ţării până la târgul Siret. Eminek este luat prizonier şi închis la Cetatea Albă.
august, 20 - Lupta de la Lipnic, pe Nistru. Oştile moldoveneşti i-au învins pe tătarii care făcuseră o incursiune în Moldova, eliberând robii capturaţi şi redobândind prăzile. Fiul marelui han Mamak este luat prizonier şi ucis.

1472
septembrie, 14 (Înălţarea Sfintei Cruci). Este oficiată căsătoria lui Ştefan cel Mare cu prinţesa bizantină de Theodoro (Mangop), Maria Asanina Paleologhina, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea. În acel moment, principatul de Mangop reprezenta singura supraveţuire bizantină din zona Mării Negre. Căsătoria cu basilissa Maria a însemnat debutul celei mai glorioase perioade a domniei lui Ştefan cel Mare.

Sus

Marea politică (1473 - 1486)
Epoca de maximă înflorire economică şi militară.

1473
Începe „cruciada moldovenească a lui Ştefan cel Mare” (N. Iorga) prin sistarea plăţii haracului către Poartă.
iunie, 17. Ieromonahul Nicodim termină de copiat Tetraevanghelul de la Humor, unde se află portretul de donator a lui Ştefan cel Mare. În însemnarea dedicatorie Ştefan se intitulează „binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat”.
noiembrie, 8 (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril). Ştefan împarte steaguri de luptă oştirii sale la Milcov şi intră în Ţara Românească, pornind războiul împotriva lui Radu cel Frumos, aliatul turcilor.
noiembrie, 21 - Lupta de la Cursul Apei (Vodnău, 45 km nord-est de Bucureşti). Radu cel Frumos este învins, oastea moldovenească se îndreaptă spre Târgşor şi Bucureşti.
noiembrie, 24. Cu mare greutate, domnul muntean se refugiază în cetatea sa de scaun - Dâmboviţa - pe care însă o părăseşte în noaptea de 23 spre 24 noiembrie. O zi mai târziu, Ştefan lua cetatea şi, odată cu ea, toate comorile, veşmintele, steagurile, precum şi pe doamna şi fiica domnului fugit. Pe tron este aşezat Basarab Laiotă.
decembrie, 23. Radu cel Frumos, în fruntea unei oştiri turco-muntene, îl înlătură pe Laiotă Basarab, apoi pătrunde în Moldova, jefuind şi prădând ţara până la Bârlad.

1474
martie, 14. Ca răspuns la prădăciunile din iarnă ale muntenilor şi ale turcilor, Ştefan face o nouă incursiune în Muntenia.
vara. Domnul Moldovei sprijină cu oşti acţiunea lui Basarab Laiotă în Ţara Românească, care îl sileşte pe Radu, împreună cu curtea şi boierii, să se refugieze în cetatea Giurgiului. Laiotă este din nou domn.
toamna. Laiotă este învins din nou. Radu ia domnia pentru a treia oară.
octombrie, 1. Ştefan cucereşte de la Radu cel Frumos cetatea Telejenului şi îl reinstalează domn pe Basarab Laiotă.
octombrie, 5. Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), venit cu ajutor din Transilvania, îl atacă pe domnul muntean, dar este înfrânt de oştile lui Laiotă şi Ştefan.
octombrie, 20. După plecarea oştii moldovene, Basarab cel Tînăr se întoarce cu ajutor de la unguri şi ia tronul Ţării Româneşti.
noiembrie - decembrie. Radu cel Frumos redevine domn al Ţării Româneşti cu ajutorul turcilor lui Soliman Hadâmbul.

1475
ianuarie, 10 - Lupta de la Vaslui. Având sub steagurile sale între 40.000 şi 50.000 de oameni, Ştefan cel Mare îl învinge pe Soliman, beilerbeiul Rumeliei, la Vaslui. Pentru armata otomană, pierderile au fost uriaşe: circa 40.000 de ostaşi ucişi şi 4.000 de prizonieri din totalul de 120.000 de oameni.
ianuarie, 25. Ştefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către curţile princiare din Europa, anunţând victoria de la Vaslui şi cerând crearea unei coaliţii antiotomane
iulie, 12. Ştefan cel Mare recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, Matia Corvin, care se obligă să sprijine Moldova în lupta împotriva turcilor.
decembrie. Turcii cuceresc cetatea Mangopului (Crimeea) în urma unui asediu de 6 luni. Printre apărătorii cetăţii se găseau 300 de ostaşi trimişi de domnul Moldovei în ajutor cumnatului său Alexandru, conducătorul Mangopului.

1476
iulie, 26 - Lupta de la Valea Albă (Războieni). În vederea cuceririi cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă şi pentru înlăturarea lui Ştefan, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, hotărăşte o expediţie în Moldova. Ţara avea să fie lovită din trei părţi: dinspre nord de tătari, dinspre Marea Neagră de o flotă otomană şi de detaşamente turceşti şi tătărăşti, iar dinspre Dunăre, de Mahomed însuşi, ajutat de Laiotă Basarab, în fruntea a 150.000 de ostaşi. Pe când se îndrepta spre Dunăre, Ştefan s-a văzut confruntat cu nemulţumirea ostaşilor săi, spunând că „din cauza acestui război, tătarii răpesc pe soţiile noastre şi pe fiii noştri”. În faţa acestei realităţi domnul încuviinţă slobozirea lor pentru 15 zile. Lupta cu Mahomed s-a dat pe Pârâul Alb. Oastea de curte rămasă lângă voievod - între 10.000 şi 12.000 de oşteni - este înfrântă. Ştefan se retrage în munţi. Turcii înaintează, dar cetăţile Suceava, Hotin şi Neamţ rezistă asediului otoman. În faţa acestei rezistenţe, la care se mai adăuga foamea, ciuma şi o furtună care scufundase vasele cu hrană ale armatei otomane, Mahomed hotărăşte retragerea.

1477
mai, 8. O solie extraordinară condusă de Ioan Ţamblac este trimisă de Ştefan Senatului Veneţiei şi Vaticanului în care erau expuse evenimentele recente pe care Moldova le înfruntase. Pe de altă parte, domnul cerea sprijin împotriva turcilor.
noiembrie, 11. Ştefan intră în Ţara Românească şi alungă pe turci din ea, punând domn, în locul lui Basarab Laiotă, pe Basarab cel Tânăr (Ţepeluş).
decembrie, 19. Moare doamna Maria Asanina Paleologhina, cea de a doua soţie a lui Ştefan şi este înmormântată în necropola domnească de la Putna.

1478
vara. Are loc căsătoria lui Ştefan cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi a Mariei Despina.
iunie, 16. Se naşte Bogdan, fiul lui Ştefan şi al Mariei Voichiţa, domn al Moldovei între anii 1504 - 1517.

1480
primăvara. Ştefan încheie pace cu turcii, obligându-se să plătească tribut 6.000 de florini (haraciul Ţării Româneşti era la acea dată de 14.000 de florini).

1481
iulie, 8 (Sfântul Mare Mucenic Procopie) - Lupta de la Râmnic. Adunând o mare oaste, la care s-au adăugat trupe transilvănene, în total cam 60.000 de oameni, călări şi pedeştri, Ştefan, însoţit de fiul său, Alexandru, intră în Ţara Românească. Lupta s-a dat la Râmnic şi „a biruit iarăşi Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea Sfântului şi Slăvitului Procopie”.

1484
iulie, 14. După un asediu de 10 zile, cetatea Chilia, apărată de pârcălabii Ivaşco şi Maxim, este cucerită de flota şi armata sultanului Baiazid al II-lea.
august, 8. Cetatea Albă, apărată de pârcălabii Gherman şi Oană este ocupată de turci după 15 zile de asediu.

1485
septembrie, 15. Ştefan cel Mare prestează personal, la Colomeea, omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello.
septembrie, 19. Cum Cetatea de scaun nu a vrut să se predea şi nici nu a putut fi cucerită, turcii au ars târgul Sucevei. Încă pe când Ştefan se afla în Polonia, o oaste alcătuită din turci şi munteni (30-40.000 de oameni) condusă de Ali paşa a intrat în Moldova cu intenţia de a pune domn la Suceava un pretendent, Petru Hroiot.
noiembrie, 16 - Lupta de la Cătlăbuga. Se poate aproxima că Ştefan a intrat în Moldova spre sfîrşitul lunii septembrie, având alături şi 3000 de călăreţi polonezi. Trupele turceşti şi muntene începuseră deja retragerea. După mai multe ciocniri moldo-polono-turceşti are loc lupta de la Cătlăbuga (în sudul Moldovei, între Prut şi Nistru), împotriva turcilor lui Bali bei Malcocioglu, sangecbeiul de Silistra, câştigată de Ştefan şi aliaţii săi.

Sus

Marea rugăciune (1486 - 1504)
Intervalul în care este construită majoritatea lăcaşurilor de cult.

1486
martie, 6 - Lupta de la Şcheia. Eşecul militar de la sfârşitul anului 1485 l-a determinat pe sultanul Baiazid să trimită o oaste care să încerce din nou înscăunarea pretendentului Hroiot. Luni, 6 martie, domnul Moldovei i-a întâmpinat pe turci la Şcheia, în ţinutul Romanului: „...şi a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz” (Cronica moldo-germană). În a doua jumătate a zilei se produce răsturnarea spectaculoasă a situaţiei, datorită a doi boieri credincioşi ai lui Ştefan: Pântece şi Purice. Primul, asigurând pe noul domn, Petru, că victoria este a lui, l-a scos din luptă şi l-a ucis; cel de al doilea, căutându-şi domnul, l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. „Astfel - zice cronicarul - a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.
toamna. Ştefan încheie pace cu Poarta. Înţelegând că o recuperare a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă era imposibilă doar cu forţe proprii şi într-o perspectivă imediată, precum şi faptul că puterile creştine nu mai doreau continuarea războiului cu turcii, Ştefan trimite la Poartă un sol care, predând haraciul, s-a întors aducând cuvântul de pace al sultanului. Consemnări mai târzii arată că haraciul fusese fixat la suma de 4.000 de galbeni.

1487
iunie, 13. Începe construcţia Bisericii Sfânta Cruce a mănăstirii de călugăriţe de la Pătrăuţi.
iunie, 8 - noiembrie, 13. Este construită Biserica Sfântul Procopie de la Bădeuţi (Milişăuţi).

1490
aprilie, 27 - septembrie, 20. Este construită biserica Sfântul Ioan din Vaslui.

1492
mai, 30 - octombrie, 28. Se zideşte Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău.

1493
iulie, 9 - 1494, octombrie, 12. A fost construită Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Borzeşti.

1495
octombrie, 18. S-a terminat zidirea Bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, construită pe vestigiile unui edificiu mai vechi.
noiembrie, 30. S-a terminat construirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi.

până în 1496.
Este construită Biserica Sfânta Paraschiva de la Şipot, Suceava.

1496
iulie, 4 - noiembrie, 8. A fost construită Biserica Naşterea Maicii Domnului a Mănăstirii Tazlău.
iulie, 26. Moare Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare; este înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria strămoşului său Alexandru cel Bun.
septembrie, 30. Se termină zidirea Bisericii Sfântul Nicolae de la Popăuţi, Botoşani.
noiembrie, 18. Se încheie ridicarea Bisericii Sfântul Mihail din Războieni, construită peste osemintele celor căzuţi la Valea Albă.

1497
iulie, 15 - 1498, noiembrie, 11. A fost construită Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamţ
septembrie, 26 - octombrie, 16. Armata polonă condusă de regele Ioan Albert asediază fără succes Cetatea de Scaun a Sucevei. Incursiunea poloneză avea ca scop principal înscăunarea unui frate al regelui ca domn al Moldovei.
octombrie, 19. Oştile polone părăsesc Suceava şi încep retragerea din Moldova după ce la insistenţele regelui Ungariei, Vladislav, este încheiat un armistiţiu.
octombrie, 26, joi (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) - Lupta din Codrii Cosminului. Deşi bolnav, Ştefan cere să fie dus cu sania pe câmpul de luptă, acolo unde oştile moldoveneşti şi aliate (turceşti, ungureşti şi munteneşti) luptau împotriva regelui Ioan Albert. Oştile lui Ştefan îi atacă pe polonezi în pădurea Cosminului „prăbuşind codrul peste ei, tăindu-i şi omorându-i fără milă”.
octombrie, 29 - Lupta de la Lenţeşti. Oastea moldovenilor condusă de vornicul Sima Boldur înfrânge un corp de oaste polon trimis în sprijinul regelui Albert.
noiembrie, 14. A fost terminată construirea Bisericii Înălţarea Domnului a Mănăstirii Neamţ
decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). La 40 de zile după lupta de la Codrii Cozminului, Ştefan face la Hârlău un mare ospăţ ostaşilor săi, pe care îi răsplăteşte cu daruri, întru pomenirea celor căzuţi în luptă.

după 1497
Ştefan cel Mare a construit în oraşul Suceava o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie, în amintirea victoriei de la Codrii Cosminului.

1498
septembrie, 13. A fost terminată construcţia turnului clopotniţă şi a paraclisului cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistriţa.

1499
ianuarie, 5. Ştefan cel Mare atacă şi înfrânge o oaste turcească venind din Polonia.
iulie, 16. Este semnat, la Hârlău, în condiţii de egalitate, tratatul de pace moldo-polon.
decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). A fost terminată Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti, ctitoria logofătului Ioan Tăutu.

1500
august - septembrie. Ştefan rupe legăturile cu Poarta, sistează haraciul şi trimite pe vornicul Boldur să incendieze cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.
A început construirea Bisericii Înălţarea Sfintei Cruci de la Volovăţ.
Este realizat Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, păstrat în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României.

1502
octombrie - noiembrie. Ştefan cel Mare ocupă Pocuţia, „ţara bunicului său”.

1503
aprilie, 27 - 1504. A fost zidită Biserica Coborârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dobrovăţ.
septembrie, 8 - 1504, septembrie, 18. Este construită, pe locul unde a fost omorât Bogdan al II-lea, Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul de la Reuseni.

1504
sfârşitul lunii iunie. Medicul italian Hieronimo da Cesena, un chirurg de la Buda şi un altul, trimis de hanul tătar, îi ard lui Ştefan cel Mare rănile care îi cuprinseseră amândouă picioarele.
iulie, 2, marţi. La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineaţa), moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ştefan cel Mare. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul bisericii Mănăstirii Putna.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418)

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418), voievod al Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 sau mai 1395; ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418) a fost un domnitor al Țării Românești.
El a fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a secondat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386^[1]. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.^[2]
MIRCEA CEL BATRAN a fost unul dintre cei mai straluciti vuievozi pe care i-a avut Tara Romaneasca.Vi-
teaz in razboi,iscusit diplomat in timp de pace,bun organizator si carmuitor de tara, putini din domnii nostri ii pot sta alaturi.Dusmanii insisi l-au laudat;astfel,un cronicar al turcilor,Leunclavius,il socoteste drept ,,cel mai viteaz si cel mai ager dintre principii crestini.Pe vremea lui Mircea ,Tara Romaneasca a atins cea mai mare intindere din toate timpurile;hotarele ei se vad lamurit din impunatorul titlu pe care-l poarta domnul:,,Eu sunt intru Hristos Dumnezeu bine credinciosul si bine cinstitorul si de Hristos iubitorul si singur stapanitorul Io Mircea,mare voievod si domn,cu mila lui D-zeu sicu darul lui D-zeu stapanind si domnind
toata tara Ungrovlahiei si partile de peste munti,inca si spre partile tataresti,si Amlasului si Fagarasului herteg si

Banatului de Severin domn si de amandoua partile de peste toata Dunarea si pana la Marea cea Mare si cetatii Darstorului stapanitor."Toate tinuturile insirate in acest stralucit titlu au fost intr-adevar in stapanirea lui Mircea.Tara Romaneasca se intindea asadar si peste  munti ,unde domnul avea ca feude Amlasul si Fagarasul,
cuprindea si malul drept al Dunarii incepand cam din dreptul Turtucaiei.Mai inainte, Dobrogea fusese a unui despot cu numele Dobrotici care o mostenise de la fratele sau Balica ce-si avea resedinta in Cavarna.Dupa Dobrotici a urmat fiul sau Ivanco. Acesta are lupte cu turcii in 1388 si dispare de pe scens istoriei.In anii urmatori, constatam ca cea mai mare parte din statul lui Ivanco Dobrotici este in stapanirea lui Mircea care se si intituleaza, in doua documente latine din 1390 si 1391, chiar in acest fel:,,terrarum Dobroticii despotus".Felul in care Dobrogea a ajuns in mana lui Mircea nu e inca bine lamurit.Probabil, faptul a avut loc prin lupta,poate prin lupta cu turcii care-l atacasera pe Ivanco.Darstorul-Silistra de astazi- va fi si el castigat in aceeasi epoca-1388-1389.Daca aceasta cetate apare in titlul lui Mircea ca o entitate deosebita,separata de Dobrogea in care se gaseste totusi , faptul se eplica prin imprejurarea Darstorului n-a apartinut politiceste niciodata statului lui Dobrotici,ci tarului de la Tarnovo;el nu putea fi contopit cu posesiunea transdanubiana a celui dintai.,,Partile tataresti " insemnau tinuturile de dincolo de Prut, la nord de gurile Dunarii, tinuturi pe care odinioara Basarab le cucerise de la tatari si care cuprindeau si cetatea Chilia. Inspre Moldva hotarul era la Milcov; cetatea Craciuna ,pe malul stang al acestui rau,langa Odobesti apartinea insa tot Tarii Romanesti.



     2.Lupte cu turcii

    POLITICA EXTERNA a lui Mircea a fost dominata de un fapt capital:primejdia turceasca.Combaterea-direct sau indirect a acestei primejdii constituie preocuparea de capetenie a marelui domn.Ea strabate, ca un fir rosu,intreaga sa activitate militara si diplomatica.Toate razboaiele lui Mircea se fac cu turcii,nici unul cu ungurii,cu

moldovenii si cu atat mai putin ,prin urmare ,cu polonii.Raportul dintre forte era insa integral.Turcii,in plina epansiune cuceritoare,aveau mult mai multe mijloace

decat domnul muntean.De aceea,la urma,Mircea a trebuit sa recunoasca aceasta superioritate si sa ajunga la o intelegere cu noii stapani ai rasaritului.Dar rezistenta lui indelungata-provocand admiratia adversarilor insisi-a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate:a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta pasalac turcesc-stare in care a ramas aproape 500 de -in timp ce Serbia avea ,la scurt interval,aceeasi soarta,Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice.

     Fapt capital,deoarece fara aceasta viata politica,cele mai multe din manifestarile noastre ulterioare, pana in secolul al -XIX-lea,ar fi fost altele.

      Inceputul conflictului cu turcii a avut loc in anul 1389,cand Mircea a trimis-dupa unele cronici turcesti -un corp de oaste ca sa-l ajute pe Lazar,cneazul sarbilor,in razboiul pe care acesta il declarase sultanului Murad.Lupta s-a dat pe locul numit Campia Mierlelor (Kossovopolje,in sarbeste).La inceput se parea ca biruinta va fi a crestinilor, mai ales dupa ce un sarb fanatic, Milos Oblici ,patrunse pana la locul unde se afla sultanul Murad si-l ucise cu lovituri de pumnal.Fiul lui Murad Baiazid supranumit si Ildaram (Traznetul) din cauza repeziciunii

hotararilor si miscarilor sale,lua insa imediat comanda armatei turcesti si schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie.Crestinii fura zdrobiti:cneazul Lazar insusi isi pierdu viata.

      Mircea trebuia acum sa astepte ca turcii sa se razbune, de aceea el fortifica linia Dunarii,facand o cetate puternica din piatra la Giurgiu si intarind pe aceea de la Turnu.Atacul lui Baiazid s-a produs in 1394;lupta a avut loc la Rovine,langa o apa (mai degraba Jiul decat Argesul),

in ziua de 10 octombrie.Ea a fost crancenata ;o cronica bulgara contemporana povesteste :,,si lancii nenumarate

s-au frant atunci si multimea sagetilor a fost nenumarata

incat vazduhul nu se mai putea de desimea lor; si raul acela curgea rosu de sangele ce iesea din multimea trupurilor cazute ". Ostasii lui Mircea se luptara cu vitejie si castigara biruinta;dar, asa cum se va intampla 200 de ani mai tarziu la Calugareni, ea nu avu un rezultat hotarator:turcii erau prea multi, spre a fi urmariti si goniti peste Dunare;pe de alta parte se gasi,ca de obicei un pretendent, un anume Vlad,care se inchina turcilor si fu pus domn de ei.Mircea, dupa o noua lupta,defavorabila in regiunea Curtii de Arges , trecu peste muntii, la Brasov; aici se incheie la 7 martie 1395 ,in conditii de perfecta egalitate ,un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei,prevazand ajutor reciproc impotriva dusmanului.

     Indata dupa aceea,in aperilie,ostile celor 2 monarhi atacara pe turci care trebuira sa paraseasca Tara Romaneasca;cetatea Turnu,care cazuse in mana lor inainte de lupta de la Rovine,fu recastigata.Vlad insa putu sa se mai mentina intr-o parte a Tari Romanesti pana spre finele 1396.Prin supunerea completa a Bulgariei,petrecuta in 1393,cand aceasta tara deveni pasalac,prin faptul ca sarbi erau vasali sultanului,prin epeditia din Muntenia in 1394 ,cu toate urmarile ei unguri se vedeau acum direct amenintati de catre puterea ,in plina ofensiva,a turcilor.De

aceea,regele Sigismund se hotari sa intreprinda expeditia

crestina care se pregatea de mai multa vreme,si care ca scop indepartarea necredinciosilor de la Dunare si, eventual,chiar gonirea lor din Europa.In luna mai a anului 1396 incepurasa soseasca la Buda cavalerii francezii si burgunzi.Venira apoi cavalerii germani ,sub conducerea burggrafului de Nurnberg,si cavalerii englezi.Venetia dadea ajutor cu flota ei ,Bizantul intra si el in coalitie.In

toiul verii,acesta stralucita armata porni spre tinuturile noastre.Vidinul se supuse.Rahova fu cucerita si aliatii ajunsera astfel in fata cetatii Nicopole care fu asiediata.Sultanul Baiazid ,care era la Tarnovo,veni repede, cu toate puterile sale, la Dunare.Lupta avu loc in ziua de 28 septembrie.Mircea,care cunostea felul de lupta al turcilor,se oferise sa atace el cel dintai;ducele de Burgu-

ndia,madru si falindu-se cu cei 7000de cavaleri pe care ii adusese,nu vru insa si porni el atacul.Dar inaintand prea departe ,fu inconjurat de dusmani si facut prizonieri impreuna cu o mare parte din oastea sa.Un atac al regelui Sigismund era sa aduca victoria, un contra-atac al turcilor si al despotului sarb, vasalul lor, hotari insa soarta lor.Crestinii fura infranti;multi cazura prizonieri; foarte multi pierira;regele scapa pe o corabie si ,coborand pe Dunare ajunse, prin Marea Neagra, la Constantinopol si de aici, inconjurand Grecia, in Dalmatia.Expeditia crestina

se sfarsise printr-un dezastru.

      Participarea lui Mircea la lupta de la Nicopole facu pe Baiazid sa intreprinda, in anul 1397, o expeditie de razbu-

nare in Tara Romaneasca.Ostile turcesti insa fura invinse: ne-o spune in chip categoric un cronicar bizantin.Ceea ce nu putusera face asadar mandrii cavaleri ai apusului, facea, cu mult mai putine mijloace, dar cu stiinta militara superioara, domnul muntean.Nu se stie sigur unde a fost lupta probabil pe Ialomita.

      O alta victorie a reputat Mircea in 1400.O armata a lor, de cateva zeci de mii de oameni, facuse o expeditie de parada in Ungaria. La intoarcere ,au fost atacati de domn

care aveau si un contingent ungar,si batuti in asa fel incat putini au mai scapat peste Dunare.

      Dupa aceasta, urma pentru Mircea o perioada ceva mai linistita.In 1402,iulie 28 avu loc la Ankara,o lupta intre Baiazid si Timur-Lenk (Timur cel Schiop),hanul mongolilor.Sultanul turcilor,a carui armata era numeric inferioara, fu invins si facut prizonier; inchis intr-o cusca si purtat prin Asia in urma invingatorului , el muri curand dupa aceea.In urma lui ramasera mai multi fii care incepura indata (anul 1403) o lupta apriga pentru mostenirea parinteasca.Mircea se amesteca in aceasta lupta interna si sprijini cu armele pe unul din fii, pe Musa

     Acesta si ajunse sa fie incoronat sultan la inceputul anului 1411.In schimbul ajutorului acordat, dadu el domnului muntean mai multe posesiuni pe malul drept al Dunarii.Intr-o scrisoare din aceasta vreme,Mircea adaoga la titlurile sale si pe acela de ,,stapanitor al mai multor cetati turcesti ".El era acum in culmea puterii: tara avea cea mai mare intindere, iar sultan la turci era protejatul sau .Din nefericire insa,aceasta situatie nu dura mult.Musa

fu invins de un alt frate, Mohamedcare ramasese singurul stapanitor al imperiului (1413). Incercarile, in 1416,ale unor pretendenti Mustafa, ajutat si acesta de Mircea, precum si Bedreddin,care se adapostise in Deliormanul do-brogean, nu avura succes: ele provocara o expeditie de razbunare a lui Mohamed in Tara Romaneasca,in 1417; cu acest prilej luara turcii cetatea Giurgiu ; tot atunci se pare ca a cazut si Turnu.Pe de alta parte Dobrogea e ocupata in intregime, Isaccea si Enisala sunt intarite ;Tara Romaneasca era amenintata asadar si dinspre rasarit.Mircea, dupa 30 de ani de lupta si atatea victorii, fu silit sa recunoasca superioritatea turcilor; el se angaja sa le plateasca o suma de bani anual,un haraciu, cum se spunea atunci; era un mijloc de a avea liniste ,tara ramanand altfel cu vechile ei rosturi; turcii nu se amestecau in organizarea ei interna ,care se pastra neatinsa .



     3.Activitatea interna

      IN AFARA DE LUPTELE sale stralucite,Mircea mai este insemnat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara ,facand sa se rezolve comertul si

viata economica,in general.El a acordat brasovenilor

un nou tratat de comert ,1413,specificand vama pe care ei trebuiau sa o plateasca;se aduceau marfuri atat din Rasarit,,,de peste mare ",cat si din Apus,tocmai din extremitatea cealalta a Europei.Astfel erau postavurile de Ypres,de Louvain(in Belgia de astazi)

si de Colonia(Koln,pe malul Rinului,in Germania);

altele veneau din Cehia ;multe produse se aduceau dinTransilvania(manufactura saseasca).In schimb, se exportau vite, piei si blanuri, sare, miere si ceara, peste,branza si grane.Alte doua tratate de comert au fost acordate de voievod liovenilor, unul probabil in 1403,al doilea in 1409.Langa Baia de Arama ,la satul Bartilovo,se reia acum exploatarea stravechilor mine de arama.

      Mircea a ridicat o noua ctitorie, de piatra si caramida aparenta, la Cozia, acordandu-i bogate danii,

ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri existente in vremea aceea: Argesul, Snagovul,Glavaciocul,Dealul, Strugalea (nu se stie sigur unde era situata poate la Cornatelul de pe Mos-

tistea ),Govora, Bolintinul (in judetul Ilfov,in ,,padurea cea mare) si Visina(in judetul Gorj, langa Bumbesti).A facut daruri si la muntele Athos, manastirii Cutlumuz, ctitoria inaintasilor sai Nicolae Alexandru si Vlaicu Voda,ele avand si o semnificatie politica si culturala.

      Mircea a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra,cioplit ca in Apus.Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele ctitoriilor, iar amintirea lui,a faptelor lui stralucite ,care au inspirat pe marele nostru Eminescu,va fi nestearsa in istoria patriei.

Decebal (55?-106)

Decebal (inițial purta numele Diurpaneus), a fost un rege dac care a domnit între anii 87-106.

Statul dac

Statul centralizat dac s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 î.Hr) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac in timpul lui Burebista (82-44 i.Hr.) au fost: în Nord: Carpații Păduroși, în Est: Pontul Euxin, în Sud: munții Haemus(Balcani), în Vest: Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor "dave" în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Personalitate

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște deosebitele însușiri militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: "Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a intinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibacie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor".
Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul: "DECEBALUSPERSCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scoryllo altele în latină ceea ce ar conduce la traducerea Decebal prin Scoryllo..

Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, din anul 87, este confruntat cu o situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseze Dunărea. Într-un defileu Decebal surprinde într-o capcană forțele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea batalie are loc la Tapae.
La un an de la această victorie, în anul 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de către romani, datorită dificultăților întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei iar regatul sau regat clienteral, primea mesteri faurari, instructori militari, etc.

Ani de pace

În schimbul unor subsidii în bani și ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace să-și consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată și instruită. Se inițiază un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie. Încearcă să stabilească relații cu popoare și state inamice Romei.

Primul război dacic

Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități auxiliare (în total c. 150.000 de soldați). La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiți pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101 iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu victoria romană.
În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum și în Dobrogea la Adamclisi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la orice independență în politica externă.

Al doilea război dacic

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță, între Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic.
Abandonat de aliați, atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munții Orăștiei. După cucerirea puternicelor cetăți care păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistenței dace, cetatea este cucerită și distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Este urmărit de cavaleria romană și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului, Decebal s-a sinucis cu propria arma, conform cu stela funerară de la Grammeni a lui Claudius Maximus, exploratorul care a adus împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la Ranisstorum.

BUREBISTA ( (82 î.Hr. - 44 î.Hr.)

Burebista a fost un MANGNIFIC  rege al geto-dacilor (82 î.Hr. - 44 î.Hr.), întemeietorul statului dac.

Întemeierea statului dac

Pentru detalii, vezi: Regatul lui Burebista.

Dacia în 82 î.Hr.

Dacia în timpul lui Burebista. În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății geto-dacice, întărirea aristocrației tribale militare și transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Regele dac, Burebista își începe domnia în anul 82 î.Hr. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moștenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor și uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocrația tribală și masa războinică, puterea și iscusința lui Burebista), ci și cei externi (creșterea amenințărilor celților și romanilor). Unificarea într-un regat a triburilor geto-dace s-a realizat pe două căi: pe cale pașnică, când șefii daci de trib acceptă supunerea față de Burebista de bună voie, și pe cale războinică, când se dorește păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creșterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii "s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin". Unificarea triburilor geto-dacice se termină pe la 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În munții Orăștiei va fi centrul statului dac format de Burebista. Aici el formează cetăți de piatră, cele mai importante fiind: Costești, Blidaru, Capalna si Sarmisegetuza, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Luptele cu celții

Pericolul cel mai apropiat de centrul statului (regatului) geto-dac al lui Burebista era reprezentat de celți care se extinseseră și în Bazinul Panonic. În anul 60 î.Hr. sau 59 î.Hr., regele Daciei pornește din spațiul carpatic o campanie fulgerătoare împotriva boilor, tauriscilor, eraviscilor și anarților, pe care-i distruge. Rezultatul a fost o masivă migrație a celților spre vestul Europei. În teritoriile cucerite de Burebista, pe malul stâng al Dunării Mijlocii au apărut așezări geto-dace. În aceeași campanie geto-dacă au fost zdrobiți foarte probabil și scordiscii așezați mai la sud, la gura Tisei. Hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie.

Cucerirea litoralului Mării Negre

După campania împotriva celților, Burebista a acordat mare atenție zonei istro-pontice, unde primejdia romană era în creștere. În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetățile grecești pontice sunt cucerite de generalul roman Terentius Varro Lucullus. Cetățile se răscoală împotriva guvernatorului Antonius Hybrida. Hybrida a organizat o expediție, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii și geții. Burebista hotărăște apoi să supuna cetățile de pe litoralul Pontului Euxin (Marea Neagră). În 55 î.Hr. cucerește orașul grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoi Histria, Tomis, Mesembria. Întregul litoral pontic și teritoriul până la munții Haemus (Balcani) se afla sub stăpânirea lui Burebista. De aici, Burebista a organizat expediții până în Macedonia și Iliria. Devine astfel "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îl numește o inscripție greacă contemporană.

Relațiile cu Roma

Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situației interne, care culminase cu războiul civil dintre Cezar și Pompei (49 î.Hr.). În primăvara anului 48 î.Hr, când luptele dintre Cezar și Pompei se dădeau în peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acornion ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoștea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt la Pharsalos și se refugiază în Egipt, unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Își concentrase în anul 44 î.Hr. o mare armată pe malul de est al Mării Adriaticei. Este însă asasinat în același an.

Moartea lui Burebista și destrămarea statului dac

Burebista este înlăturat și ucis de aristocrația nemulțumită de creșterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a provocat mari transformări și tulburări. Regatul dac se destramă în 4, mai apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot Deceneu.
Moartea lui Burebista a avut drept efect destrămarea regatului său, ale cărui limite fuseseră: în nord: Carpații Păduroși, în est: Pontul Euxin, în sud: munții Haemus, în vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie. După moartea lui Burebista continuitatea vieții politice se menține în Sud-Vestul Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea în stat a fost preluată de Deceneu. Acesta era rege, mare preot și judecător suprem. Sub Deceneu, statul dac are un caracter teocratic (religios).

SURSA WIKIPEDIA...

DESPRE BUREBISTA

„Boerebistas, barbat get, luand conducerea neamului sau, a ridicat pe oamenii acestia ticalositi de nesfarsitele razboaie si i-a indreptat prin abstinenta si sobrietate si ascultare de porunci, asa incat, in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celti, cei ce se amestecasera cu tracii si cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desavarsire…” – Strabon, Geographia.
Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”. Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.
Pastrand proportiile, putem compara pe “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” chiar cu Alexandru Macedon… un lider ce a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si sa sfarseasca neinfrant in lupta o existenta demna de marile personalitati ale istoriei. Si tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce realizase. Ucisi in urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si impartite intre cei care le-au urmat la conducere.
Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile, va invit sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.
Burebista – un personaj enigmatic
Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al daco-getilor s-a inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi pierdea viata, intr-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu sunt departe de adevar, astfel de afirmatii sunt, insa, nesigure. Cu siguranta ca atari probleme nu s-ar fi ridicat daca, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi pastrat macar una. Poate cea mai importanta dintre aceste lucrari, “Istoria Getilor”, scrisa de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes. Chiar daca acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau un trecut stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra trecutului lui Burebista: “Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii”.
Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82 i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Ca inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi durata domniei lui. Numai daca presupunem ca moartea sa a avut loc in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca sustinem acea opinie a istoricilor care afirma ca tragicul sfarsit al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea antica. Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, dupa cum sustine istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 – 2184 i.Hr.).
Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si implicit ca Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia acestora se bazeaza pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolisului, ca unul dintre cei mai de seama cetateni, iar printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata undeva intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata probabil undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui Burebista, nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere substantiala a anilor de domnie ai acestuia. Informatia este, insa, supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta, nu putini fiind aceia care sustin ca regele la care soseste Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au loc in jurul anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt. Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa inca neelucidata.
Cei trei colosi ai Europei si cosmarul celtilor
Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arata, fara putinta de tagada, o migratie a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania, acolo unde se naste un puternic centru politico-religios al stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, in timp ce Mithridades al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii Eterne. Roma isi amplifica tendintele expansioniste si chiar si la celti si la tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosinta, Burebista.
Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna, mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” (un fel de rege al regilor) nu poate insemna decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii supuna pe acestia sub o singura conducere, fapt nemaintalnit in lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi avut de infruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, sa fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul ca, dupa moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati, probabil urmasii sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista.
Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalti doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori “ticalositi de nesfarsitele razboaie”, suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data intre anii 73-72 i.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de barbari, prezenta lui Burebista ca adversar al romanilor este una cat se poate de probabila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu Roma si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt invincibili. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii razboinici aflati pe teritoriul Daciei.
O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru “lumea civilizata”. Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani “boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului”. Acelasi Strabon sustine ca Burebista a “pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci”. Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.
Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei. Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de la sudul Dunarii, ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din istorie de uriasa armata a dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat ca, atata vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi incercat o campanie impotriva latinilor stiind ca poate fi impresurat de celtii cei razboinci si imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un razboi pe cel putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.
Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.
Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?
Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus – Decebal. El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului sau.