Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino.

 

Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714),a fost domnitor al Țării Românești între 16881714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino.

Familia

Căsătorit cu Marica, fiica lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei^[1] – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.
Biserica Ortodoxă Română a trecut în rândul sfinţilor pe domnitorul Constantin Brâncoveanu (se prăznuieşte la 16 august), al cărui sfârşit tragic este asemănător cu cel al martirilor din primele veacuri creştine: uciderea prin tăierea împreună cu cei patru fii ai săi şi cu credinciosul său vistiernic Enache Văcărescu, la 15 august 1714, în piaţa Ialikioşk (Chioşcul Mării) din Constantinopol, după mai bine de 25 de ani de domnie.
Constantin Brâncoveanu a fost un iscusit diplomat, care a ştiut să stea la cârma ţării 25 de ani (1688-1714) dar a fost un mai mare cărturar. S-a înconjurat de învăţaţi români şi străini ca: fraţii Cantacuzino, autori şi traducători de cărţi, învăţatul mitropolit Antim Ivireanul, episcopii Mitrofan şi Damaschin, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, ca şi Ieremia Cacavela, Ioan Cariofil, Anton Maria Del Chiaro Fiorentio, Ioan Romanul ş.a. Apoi a găzduit la Curtea sa mari ierarhi: Dionisie al IV-lea, patriarhul Constantinopolului (exilat de turci), Dositei, patriarhul Ierusalimului, succesorul său Hrisant Nottara, patriarhul Antiohiei şi Alexandriei şi alţi ierarhi. S-au tipărit numeroase cărţi ortodoxe în limba greacă. A trimis de asemenea, câte o tipografie la Alep şi Tiflis şi, la începutul secolului al XVIII-lea, se tipăresc cărţi de rugăciuni în limba arabă şi georgiană. După ocuparea Transilvaniei, în 1692, austriecii încep propaganda de convertire la catolicism a românilor transilvăneni, prin promisiuni de privilegii pentru preoţii ortodocşi. După multe frământări, „Uniatia” s-a făcut în 1701.
Rezistenţa ortodoxă şi naţională a marii majorităţi a preoţilor şi credincioşilor transilvăneni a fost susţinută de mitropolitul Teodosie şi de Constantin Brâncoveanu, care le trimite ajutoare băneşti până la sfârşitul vieţii sale. Tipografia adusă din Ţara Românească la Alba Iulia de către Atanasie Anghel a fost mutată după 1700 la Blaj în slujba Bisericii unite. De aceea, pentru bisericile ortodoxe ardelene, s-au procurat cărţi bisericeşti – pe bani sau donaţii – din Ţara Românească. Protejând ortodoxismul transilvănean, prin toate mijloacele, ConstantinBrâncoveanu a ridicat pe culmi fără precedent legăturile culturale cu acest pământ românesc; întreaga viaţă românească a românilor de o parte şi de alta a munţilor se hrănea de la acelaşi izvor dătător de lumină şi putere.
Referitor la învăţământ, şcolile de slovenie de pe lângă unele mânăstiri şi biserici, cum a fost cea de pe lângă Mânăstirea Sfântul Gheorghe Vechi (din 1556), ofereau o pregătire sumară elevilor, de aceea boierii avuţi aduceau pentru fiii lor dascăli străini sau îi trimiteau la şcolile din Italia şi Turcia. În şcolile amintite se învăţa bucoavna, se citea din Ceaslov şi Psaltire şi se cânta psaltichia. Cu timpul s-a răspândit mult folosirea limbii române în viaţa politică şi religioasă, deci şi în şcoli se citeau tot mai multe cărţi româneşti.
Înţelegând tot mai intens necesitatea unei pregătiri intelectuale superioare, în 1694 Constantin BrâncoveanuConstantinopol care corespundea unei facultăţi de litere – filozofice (Facultas – Artrium) din cadrul universităţilor europene. Limba folosită era cea grecească, deoarece voievodul era interesat să aibă o şocală grecească cu rol de instrument pentru apărarea Ortodoxiei. înfiinţează pe lângă Mânăstirea Sfântul Sava o Academie, după modelul celei din
Pe cheltuiala mânăstirilor sau ale ţării se întreţineau elevii săraci silitori la învăţătură, ca şi cei peste 200 de tineri veniţi din ţările învecinate: Grecia, Bulgaria, Serbia, Macedonia. Cei care se distingeau erau trimişi la universităţile europene pentru completarea studiilor.
Sub conducerea acestui mare domnitor, sprijinitor al culturii şi Ortodoxiei, tipăriturile de cărţi au luat un strălucit avânt. De altfel, Şerban Vodă, pe timpul său, îl numeşte pe Constantin Brâncoveanu ispravnic al traducerii şi tipăririi Bibliei, care s-a terminat abia sub domnia lui Brâncoveanu. Tot acum se traduc în limba românească predicile lui Ioan Gură de Aur sub titlul Mărgăritarele.
În Ţara Românească au funcţionat, între anii 1688 şi 1714, cinci tipografii. Astfel s-au tipărit cărţi pentru slujba religioasă, trebuitoare şcolilor ce funcţionau în vremea sa, pentru susţinerea ortodoxismului transilvănean, pentru popularizarea teologiei, vieţi ale sfinţilor şi chiar romane cavalereşti. Acum a fost tipărită pentru prima dată Alexandria, romanul după războaiele împăratului Alexandru Macedon.
Iniţiativa înfiinţării tipografiilor (pe lângă cea de la Bucureşti, înfiinţată de mitropolitul Varlaam, în vremea lui Duca Voievod) şi anume la: Snagov, Râmnic, Buzău şi Târgovişte, aparţine marelui cărturar, Mitropolitul Antim Ivireanul şi episcopului Mitrofan al Buzăului. Aceştia – ei înşişi tipografi deosebit de talentaţi – au învăţat meşteşugul tiparului pe mulţi tineri din toate ţinuturile. S-au remarcat îndeosebi Mihai Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi Atanasie Moldoveanu. Cărţile, tipărite spre folosul de obşte al neamului românesc, au ajuns nu numai în bisericile din Transilvania şi Maramureş, ca un reflex al apărării Ortodoxiei de acolo, ci şi în bisericile moldovene. Fiind destinate tuturor românilor, se foloseau cuvintele înţelese de toţi prin fraze simple şi elegante. Topica străină a fost părăsită, stilul natural, iar limba din tipăriturile române brâncoveneşti au adus o contribuţie însemnată la formarea limbii literare. Literele mari şi frumoase, frontispiciul şi iniţialele artistic „împodobite cu miniaturi din flori învolte, stema ţării şi a Cantacuzinilor, chipuri vesele şi diafane de îngeri şi hieratice de sfinţi”, toate vădesc marele talent al Sfântului mitropolit Antim Ivireanul şi al şcolii sale.
Constantin Brâncoveanu a fost ctitorul multor biserici şi mânăstiri. Astfel, după ce s-a întors victorios de la Zărneşti, se hotărăşte să zidească o mânăstire care să-i fie un loc de reculegere, iar, în caz de nevoie, şi de apărare. Locul este ales pe moşia Hurezi, iar zidirea bisericii a fost terminată în 1693. Timp de 2 ani s-a lucrat la împodobirea bisericii cu icoane biblice, sfinţi, chipurile ctitorilor, ale Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ale fiilor domnitorului şi ale strămoşilor Basarabi şi Cantacuzini.
Mânăstirea a fost înzestrată cu multe averi şi a fost declarată stravropighie. Din inniţiativa doamnei Maria se construieşte o bolniţă pentru îngrijirea călugărilor bolnavi. De asemenea, fiii săi Constantin şi Ştefan au construit schiturile Sfinţii Apostoli şi Sfântul Ştefan. Ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu sunt multe: mânăstiri, biserici şi paraclise, atât în Ţara Românească, cât şi în Transilvania (biserica din Făgăraş, Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, Sâmbăta de Sus etc.), biserica din Galata şi termină pe cea din insula Halki, unde, după decapitare, a fost înmormântat cu fii săi.
În cei douăzeci şi cinci de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu, aplecat către o viaţă de belşug şi lux, construieşte sau reface palate, conace şi curţi. Astfel a refăcut vechile curţi domneşti din Bucureşti, cele din Târgovişte, curţile boiereşti din Doiceşti şi curţile strămoşeşti, precum şi altele peste hotare. În anul 1699 termină palatul Potlogi, o clădire masivă plină de măreţie şi frumuseţe. În anul 1688 cumpără satul Mogoşoaia cu moşii, vadul de moară şi un heleşteu, iar în 1702, în locul vechilor curţi, construieşte un palat strălucit, frumos zugrăvit „... demn de cel mai strălucit domnitor...”, împodobit cu figurile ctitorilor şi ale strămoşilor Brâncoveni, Basarabi şi Cantacuzini, precum şi cu episoade de seamă din călătoria efectuată la Constantinopol, în 1703. Ctitoriile sale au fost înzestrate cu valoroase obiecte de podoabă, icoane cu candele în care ardeau uleiuri aromate, sfeşnice argintate, veşminte preţioase, tapiţerii de mătase, brocart şi pluş roşu, covoare scumpe, vase de argint, oglinzi veneţiene, arme de argint cu pietre scumpe, cupe de cristal ş.a.
Prin variata şi bogata sa operă şi de ocrotitor al românilor de pretutindeni şi patron al Bisericii Ortodoxe, Constantin Brâncoveanu este nu numei un ctitor al culturii noastre româneşti, ci şi una din figurile de seamă ale culturii universale... demn urmaş al împăraţilor bizantini.

CAROL I (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia)BIOGRAFIE EROU NATIONAL

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. În perioada sa au fost construite primele universități, la Iași, respectiv București. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Viața timpurie

Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton și al soției sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la școala de cadeți din Münster. În 1857 termina cursurile Școlii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofițer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia și al Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.

[modifică] Intrarea în România

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială".
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

[modifică] Prima Constituție regală a României

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 15 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

România 1878-1913

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a întâmpinat anumite dificultati in obținerea recunoașterii independenței, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o țară independentă, unde i-a fost impus României un "schimb", astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei(mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română nu a fost primită inițial, ea fiind primită după ce delegația condusă de I.C. Brătianu, a consfințit nu numai independența absolută a României față de "Sublima Poartă," dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuși independența a fost recunoscută dupa acceptarea "schimbului" de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei "șubrezimi" și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin "pactul de familie" înncheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, întrucât exista o legatură de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viața politică

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul până în martie. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Sfârșitul guvernării

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German.
A fost convocată o întrunire de urgență a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

FERDINAND I AL ROMANIEI(n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) BIOGRAFIE EROU NATIONAL

 

Majestatea Sa Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) a fost rege al României din 10 octombrie 1914Academiei Române, iar între 1914 și 1927 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al

Mediul familial și căsătoria

Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prințul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moștenitor al tronului după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României în noiembrie 1888, după renunțarea la tron a tatălui și apoi a fratelui său mai în vârstă. În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a Reginei Elisabeta (relație întreruptă la intervenția Consiliului de Miniștri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină), Prințul Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului Alexadru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună trei fii și trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.

Regele Ferdinand I

Rege al României

Deși rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916 și în special datorită reginei Maria^{[necesită citare]}, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. (Constantin Kirițescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, 1916-1919, București, 1922).
În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn și promițând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situația de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iași. Pentru Rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Deși familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu și-a pierdut speranțele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale și România. În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la București, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie1922 la Alba Iulia.
Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal condus de frații Ion și Vintilă Brătianu. Cucerirea Transilvaniei a lărgit însă baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Timbru românesc din 1926

Regele Ferdinand nu a fost însă scutit de necazuri. Fiul său cel mai mare, moștenitorul tronului, trăia o viață scandaloasă și, încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul Ilfov a anulat însă căsătoria, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol. Principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru "a o uita" pe Ioana Lambrino. La 10 mai1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei.
În 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să reușească, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul, fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, Regele îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.
Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal ^[1] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regențăPrințul Nicolae. formată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand,

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania)

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România,^[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.^[2]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.

Primii ani de viață

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Valahiei. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Elena Cuza

Pentru detalii, vezi: Elena Cuza.

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,^[3] al Balșilor și al Cantacuzinilor.^[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și duși în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec și feminitate. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.
În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.^[5] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.^[6]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864^{[formulare evazivă]}) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.^[7]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”^[8]

Înfăptuirea unirii

Pentru detalii, vezi: Unirea Principatelor Române.

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.^[9]

Domnia

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.^[10]

Alegerea ca domnitor

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.^[10]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.^[11]

Reformele lui Cuza

A.I. Cuza în anii 1860

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.^[12]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.^[13]

Secularizarea averilor mănăstirești

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poştală din Republica Moldova

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei^[14].

Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”^[15]

[modifică] Reforma agrară

Clădirea principală a Universităţii din Bucureşti

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.^[16] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.^[17]
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.^[18]

Alte reforme

Mihail Kogălniceanu

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.
Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.^[19] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

[modifică] Abdicarea și exilul

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenționa să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții, hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.^[20] Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.^[21]

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476)

Vlad Tepes s-a nascut in anul 1431 in fortareata de la Sighisoara. Tatal sau, Vlad Dracul, era in acea vreme guvernatorul Transilvaniei, functie in care fusese numit de catre imparatul Sigismund. Tepes a fost nepotul altui mare voievod roman: Mircea cel Batran (1386-1418).
In iarna lui 1436-1437, Dracul devine print al Valahiei (una dintre cele trei provincii romanesti) si isi stabileste resedinta la palatul din Targoviste, capitala principatului.
Vlad Tepes si-a urmat tatal si a trait la curtea princiara sase ani. In 1442, din motive politice, Dracula si fratele sau mai mic Radu au fost luati ostatici de catre Sultanul Murad al II-lea.

Dracula a fost tinut in Turcia pana in anul 1448, in vreme ce fratele sau a decis sa ramana aici pana in 1462. Captivitatea din Turcia a jucat un rol important in dezvoltarea lui Dracula. A fost o perioada in care acesta a adoptat o viziune pesimista asupra vietii. Turcii l-au eliberat, de fapt, dupa asasinarea tatalui sa de catre Vladislav al II-lea, moment in care a aflat si despre moartea fratelui sau mai mare Mircea, care fusese torturat si ingropat de viu de catre boieri la Targoviste.
La 17 ani, Vlad Tepes, sustinut de o cavalerie turceasca si un contingent de trupe imprumutate lui de catre Mustafa Hassan, a facut prima sa miscare spre cucerirea tronului Valahiei. Dar un alt doritor, Vladislav al II-lea l-a invins, doua luni mai tarziu. Pentru a se putea pregati in vederea cuceriri tronului, Tepes a trebuit sa astepte pana in 1456, an in care a avut satisfactia de a-l ucide pe asasinul tatalui sau.
Acum este momentul in care Vlad Tepes isi incepe domnia cea mai lunga (sase ani) in care a comis multe fapte sangeroase care i-au adus controversata reputatie. Primul sau act major de razbunare a fost acela de a-i omori pe ucigasii tatalui sau. Astfel, in anul 1459 el a arestat toate familiile de boieri care participasera la asasinat. Pe unii dintre ei i-a tras in teapa, in vreme ce pe altii i-a obligat sa mearga pe jos din capitala (Targoviste) si pana in orasul Poenari. Cei care au supravietuit acestui supliciu nu s-au putut odihni decat in momentul in care au ajuns la destinatie. Aici Dracula le-a ordonat sa-i construiasca o fortareata pe ruinele unui alt vechi avanpost, deasupra raului Arges. Majoritatea boierilor au murit de-a lungul cladirii acestui castel, Dracula reusind astfel sa-si creeze o noua patura nobiliara.
Vlad Tepes a devenit foarte cunoscut datorita tehnicilor sale de pedepsire brutale. Foarte des poruncea ca nelegiuitii sa fie jupuiti, fierti, decapitati, orbiti, spanzurati, arsi, prajiti, ingropati de vii sau trasi in teapa. De asemenea ii placea sa taie nasuri, urechi, organe sexuale sau limba. Dar dintre toate, metoda sa favorita era trasul in teapa. De aici i-a ramas si numele Tepes.
Exista si o legenda care atesta ca metoda lui Tepes de a pedepsi raufacatorii era eficienta. Se spune ca in timpul domniei sale o cupa de aur se afla la fantana din centrul oradului Targoviste, care servea trecatorilor spre alinarea setei. Conform cronicarilor vremii cupa nu a fost furata atat vreme cat Tepes a domnit.
La inceputul anului 1462, Vlad Tepes a lansat o campanie impotriva turcilor, de-a lungul Dunarii. Era foarte riscant sa intreprinzi asa ceva, deoarece armata turca a Sultanului Mehmed al II-lea era de departe mai puternica. Cu toate acestea, Tepes a reusit in anul 1462 sa obtina numai victorii si sa ingrozeasca turcii. Pentru a se razbuna, Mehmed a decis sa invadeze Valahia, pentru a o transforma in provincie turca. El a intrat in Valahia cu o armata de trei ori mai numeroasa decat cea a lui Tepes. In aceste conditii, si fara nici un aliat, Vlad a fost nevoit sa se retraga la Targoviste. In urma sa a otravit toate fantanile si a ars toate satele pentru ca armata turca sa nu poata supravietui.

Mai mult, atunci cand sultanul a ajuns intr-un final in capitala, el a fost intampinat de o priveliste inspaimantatoare: craniile a 20 000 de turci captivi erau infipte in tepe. Aceasta scena horror a ramas in istorie sub denumirea de „padurea lui Tepes”. Aceasta tactica a terorii, aplicata de Tepes, a avut reusita deoarece sultanul si majoritatea ofiterilor sai care erau foarte obositi si flamanzi au hotarat sa se retraga.
Sultanul Mehmed a lasat partea a doua a bataliei, fratelui mai tanar al lui Vlad, Radu favoritul turcilor la tronul Valahiei. Acesta l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, acesta este momentul in care sotia lui Vlad, pentru a nu fi capturata de turci, se sinucide aruncandu-se de pe stanci (scena exploatata de regizorul Francis Ford Coppola). Vlad, in schimb, a reusit sa scape utilizand un pasaj secret din munte. Ajutat de niste tarani, el s-a refugiat in satul Arefu si de aici a ajuns in Transilvania unde l-a intalnit pe regele Ungariei, Matei Corvinul. Acesta in loc sa-l ajute, l-a arestat si l-a inchis in capitala Visegrad
Vlad Tepes a ramas timp de doisprezece ani in Ungaria, in vreme ce fratele sau Radu a domnit in Valahia fiind o marioneta a turcilor. Dupa primii patru ani, Tepes a avut voie sa se mute intr-o casa. Pentru a castiga bunavointa familiei regale, el s-a si casatorit cu sora regelui (dupa unele surse). A devenit catolic, fapt ce avea sa-i incante pe ungurii catolici. Dar in sinea lui a ramas acelasi Vlad Tepes.
In 1476 Tepes a intrat in Valahia cu ajutorul Moldovei si a Transilvaniei. Aceasta a treia domnie a sa nu a durat decat cateva luni. Vlad a fost asasinat pe campul de lupta cu turcii. El a fost decapitat iar capul sau a fost dus la Constantinopole, ca o dovada a mortii sale.

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci sau Drăgoești - d. 9 august 1601, Turda)

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci sau Drăgoești^{[necesită citare]} - d. 9 august 1601, Turda) a fost banMehedinți, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești și, conducător de facto al tuturor celor trei țări care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. de
Mihai Viteazul (nascut, dupa cele mai multe surse in 1558)in Orasul de Floci (Ialomita) a fost, potrivit majoritatii istoricilor, fiul nelegitim al domnitorului Patrascu cel Bun, iar dupa altii, fiul lui Parvu Buzescu, tatal fratilor Buzesti; mama sa era Teodora, membra a familiei Cantacuzinilor, sora a lui Iane Cantacuzino. Fiind simultan domnitor in Tara Romaneasca (1593 - 1601), Transilvania (1599 - 1600) si Moldova (1600), Mihai Viteazul a realizat pentru prima data in istoria Romaniei unirea tuturor romanilor. In constiinta colectiva romaneasca, el este unul dintre cei mai importanti eroi nationali ai Romaniei. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Era fiul natural al lui Patrascu cel Bun, cu o avere socotita imensa.
Din ianuarie 1588 si pana in vara 1593 el va urca constant in dregatorii, de la functia de ban de Mehedintila aceea de mare stolnic, mare postlenic, si mare ban. Nu fara ajutorul unor bogate familii boieresti oltene, precum si al influentelor grupuri financiari greci din capitala Imperiului, Mihai devine domn al Tarii Romanesti, in toamna anului 1593.Intr-o situatie exceptionala – agravarea dramatica a independentei fata de sultan – desi „stapanitor slab peste tara slaba”, va indrazni sa provoace Imparatia otomana. Umilit de trufia lui Sigismund Bathory, principele Ardealului, si de tradarea boierilor sai, Mihai va accepta de nevoie tratatul de la Alba-Iulia din mai 1595, care-l readuce la situatia unui vasal, carmuit de forte care pareau mai puternice ca a sa.Victoriile recrutate pe campul de lupta ii vor solicita intrarea in Lga Sfanta, cea mai importanta coalitie antiotomana a timpului, dar si recunoasterea politica a imperiului de la Constantinopol.Personalitate europeana, de care, alaturi de romani, isi legau sperantele de neatarnare si numerosi balcanici, Mihai Viteazul a raspuns chemarilor neamului sau, pentru a opta pentru planul dacic, - unirea conationalilor sai intr-un singur stat – in defavoarea celui balcanic, care l-ar fi facut, in traditie bizantina, imparat la Constantinopol. In confruntarea cu interesele marilor imperii vecine, incomparabil mai puternice, Mihai a ales riscul si sacrificiul. Eliberat de tutela lui Sigismund Bathory, aliat al lui Rudolf al II-lea, imparatul german, el simtea permanenta amenintarea Poloniei si Imperiului Otoman care se intelesesera sa-l doboare. Sub aceasta teribila presiune, dar si in virtutea unei lungi istorii care consacrase unitatea de neam a romanilor Mihai va trece, de doua ori, muntii, ca dezrobitor in Ardeal si, mai apoi, in Moldova.

Inalta sa fapta a coalizat impotriva-i pe toti cei care, constienti de forta reunita a celor trei tari, vedeau acum amenintate planuri vechi de hegemonie politica la Dunare si in Carpati. Alungat in 1600, dar reintors vitejeste un an mai tarziu, Mihai a fost victima unui omor premeditat, in trista dimineata a zilei de 9/19 august 1601, pe campia Turzii. „Si czu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru ca nu stiuse nici se imprileji sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza”.

Amenintarea otomana se materializeaza in vara anului 1595, cand o armata, initial condusa de Ferhat pasa apoi de rivalul acestuia, Sinan, asteapta la Dunare inceperea ostilitatilor. Pemalul celalalt al fluviului, Mihai isi hartuieste adversarul: „numai zi si noapte ne batem (…) si cel mult peste o saptamana sau doua trebuie sa dam cu el batalia”, scria la 15 iulie 1595, din zona operatiunilor, marele domn. Trupele sale nu depaseau 10 000 de ostasi, din care 2 000, mai vechiul ajutor transilvan, pus acum sub comanda lui Albert Kiraly, dar nici otomani nu puteau avea cu mult peste 20 000 de oameni.Neputandu-i retine la Dunare, acestia trec fluviul pe la Rahova si Giurgiu si-l urmaresc pe Mihai pana la Calugareni. Locul, reperatinca in cursul luptelor de iarna, oferea o pozitie excelenta unei armate mici, dornica sa-i tina piept unui dusman superior numeric: un drum stramt, strajuit de paduri dese, mlastinile Neajlovului si legendarul podet de lemn in jurul caruia avea sa se consume lupta.
Batalia desfasurata in ziua de 13/23 august 1595, a inceput cu un esec in oastea domnului: respinsa peste pod, a pierdut cele patru tunuri cu care era odata. „Atunci marinimosul Mihai o secure sau sulita ostaseasca si patrunzand el insusi in sirurile salbatice ale dusmanului (…) luptand barbateste se intoarce nevatamat la ai sai”. Exemplul domnului a schimbat soarta luptei: 7 000 de ostasi ai sultanului raman pe campul de bataie, steagul verde al profetului este capturat, Sinan-pasa „cade de podul raului Neajlov…, si se socoteste fericit ca a scapat cu viata”. Totusi superioritatea numerica a fortelor otomane, care pusesera in miscare doar avangarda, il obliga pe Mihai sa se intoarca la Copaceni, pe Arges, apoi la Bucuresti, Targoviste, in fine, la Stoenesti, pe Dambovita, langa Bran, unde astepta la 12 septembrie 1595, ajutorul aliatilor sai.

In acest timp, vesti ingrozitoare veneau de peste Milcov. Intre 17 – 27 august 1595, Moldova devenea „membru credincios si inseparabil al coroanei poloneze”, asupra sa ap�s�nd, in regimul condominiului o dubla suzeranitate, caci celei de mai sus i se adauga si cea otomana, mai veche.Important este ca in noile conditii aceasta tara iesea din coalitia antiotomana, chiar daca momentan, Stefan Razvan, izgonit de la Iasi, va ramane in randurile sale.Fara a putea interveni in favoarea aliatului sau, Sigismund trece muntii cu circa 23 000 de ostasi, intre care 13 000 mercenari, trupele secuiesti, mica ostire a lui Stefan Razvan si ajutorul toscan. Cum nici efectivele otomane nu erau foarte numeroase, armata crestina matura tot ce intalni on cale.

La 6 – 8 octombrie, Targovistea este recucerite; la 12 octombrie, Stefan Razvan intra in Bucuresti, repede abandonat de otomani, nu inainte de a arunca in aer mica cetatuie abia ridicata la viitoarea Manastire Radu-Voda; in fine, dupa lupte care au durat 5 zile, ariergarda otomana, surprinsa la Giurgiu, este aproape in intregime nmicita, iar cetatea cucerita. Cronicari otomani, precum Mustafa Naima apreciaza ca lupta desfasurata aici a constituit „cea mai groaznica infrangere din istoria turcilor, care se datoreste exclusiv necredinciosului si afurisitului de Mihai”.

Conjunctura politica interna si internationala din 1599 - preludiul Unirii. In vara anului 1599, la Carpati si la Dunare s-a conturat un nou raport de forte. Polonia si-a consolidat pozitiile odata cu preluarea tronului ardelean de catre Andrei B�thory. Suprematia politica a acestei puteri crestine se asocia cu instituirea pacii cu otomanii si reprezenta o grea lovitura pentru Mihai Viteazul si, implicit, pentru sustinatorii conflictului cu sultanul, pana la dobandirea deplina a neatarnarii Tarilor Romane.

Amenintarile potentiale impotriva domnului muntean s-au concretizat curand. leremia Movila si Andrei B�thory, cu acordul tacit al Imperiul Otoman, i-au cerut imperios sa paraseasca tronul si tara. Mai tarziu, Mihai Viteazul insusi avea sa scrie: "cardinalul (Andrei B�thory - principele Transilvaniei) imi trimite sol (...) ca eu sa-mi parasesc tara, pentru ca nici el, nici moldovenii, nici chiar turcii nu erau multumiti si nici nu voiau sa raman in Tara Romaneasca." Replica sa a fost pe masura: "pana ce nu-mi vor arunca pamant peste ochi, nu voi inceta sa lupt cu turcii (...)". In ceea ce priveste retragerea din domnie, el spunea: "nu-mi las nimanui tara si mosia pana ce nu ma vor smulge de acolo tarandu-ma de picioare".

Devenise limpede deci ca, fara o actiune energica, menita sa-si surprinda adversarii, cauza antiotomana ar fi suferit o grea infrangere. Domnul Tarii Romanesti a hotarat, deci, o campanie peste munti, a carei desavarsita organizare arata indelungata ei premeditare.
"Planul dacic" - reunirea tuturor romanilor sub o singura si energica autoritate - reprezenta singura cale de a afimia neatarnarea noastra peste planurile expansioniste ale tuturor puterilor interesate sa ne domine, de la Imperiul Otoman, la Polonia si Imperiul Habsburgic.
Unirea Transilvaniei. Fortele armate ale Tarii Romanesti au intrat in Ardeal in doua mari coloane: una, sub conducerea personala a domnului, era dincolo de Carpati la 4/14 octombrie 1599, dupa ce trecuse prin Buzau-Brasov, unde asteptau detasamentele secuilor, dusmani de moarte ai B�thorestilor, care le rapisera vechile privilegii; cealalta, avand in frunte pe Udrea Baleanu si fratii Buzesti, s-a pus in miscare ceva mai tarziu, deplasandu-se in Transilvania pe la Turnu-Rosu. Ostile s-au unit la 16/26 octombrie, in apropiere de Sibiu, spre completa surpriza a principelui Andrei B�thory, care abia a avut ragazul sa-si mobilizeze fortele.

Batalia desfasurata la Selimbar, la 18/28 octombrie 1599, a fost decisa ca si la Calugareni, de exemplul lui Mihai, intr-un moment in care superioritatea in artilerie a inamicului parea sa-i dea castig de cauza ("cu cea mai mare viteza si indrazneala, prin pericolul la care s-a expus domnul in fruntea celor mai buni ostasi ai sai, a reusit sa stavileasca ofensiva dusmanului si sa-l puna pe fuga"). Nefericitul principe al Ardealului, fugar de la locul bataliei, a fost prins si ucis de secui pe cand incerca sa treaca in Moldova, dupa ajutor.
La 1 noiembrie 1599, Mihai isi facea intrarea triumfala in Alba-lulia. In amintirea cronicarilor a ramas imaginea impunatoare a domnului, calare pe un cal roib, imbracat intr-o splendida manta alba. De sold ii atarna o spada batuta cu pietre scumpe, iar pe cap cusma impodobita cu pene de cocos. Urma "alaiul nobilimii cu lunga defilare a ostasilor, in sunetul de vioare al lautarilor care ziceau pentru intaia oara in aceste locuri seculare cantece lautaresti de la curtea voievozilor".

Odata intrat in Transilvania, domnul muntean se gasea intr-o situatie foarte complicata. Actionase din proprie initiativa, dar stia ca succesul sau va fi bine primit de Rudolf al II-lea. Spre a-i menaja susceptibilitatea se va intitula insa "consilier si loctiitor al imparatului (...) capitan general al ostirilor imperiale (...)". In hrisoavele slavone, titlul sau este insa acela de "Domn din mila lui Dumnezeu al Tarii Romanesti si Ardealului", in timp ce supusii sai, nobilii ardeleni, l-au numit "principe".

Mari probleme a ridicat, din prima ora, si carmuirea Transilvaniei, a carei organizare de stat era deosebita de aceea din Tara Romaneasca. Aici, foarte puternice erau natiunile privilegiate - nobilimea maghiara si bogatul patriciat sasesc, ridicat din orasele ardelene, puternice economic, beneficiind de o legislatie si de privilegii, care le asezau intr-o pozitie superioara celor de peste munti. Mihai a trebuit sa tina seama de toate aceste realitati, dar, in acelasi timp, s-a straduit sa le si modifice intr-un sens centralizator si unificator pe care, daca timpul i-ar fi ingaduit-o, le-ar fi putut materializa mai convingator.

N. lorga lauda pe domn pentru ca, deprins a sta in cetatea de scaun pazita de Dumnezeu, dupa milenara traditie bizantina, a dat Transilvaniei o capitala statornica la Alba-lulia. Guvernul sau Sfatul princiar a fost alcatuit, in egala masura, din nobili maghiari si boieri romani. In cetatile ardelene, la Gherla si Chioar, la Fagaras si Gurghiu au fost instalati insa capitanii lui Mihai impreuna cu trupele corespunzatoare. Este cunoscut faptul ca dregatori romani ai domnului au primit insarcinari speciale in Transilvania, iar pe langa marele numar de acte latinesti si maghiare, emise de cancelaria Principatului, cu deosebire spre sfarsitul stapanirii sale, se inmultesc actele si scrisorile romanesti.

Domnia ardeleana a lui Mihai cuprinde si cele trei Diete ale sale: doua la Alba-lulia (20-28 noiembrie 1599, 20-27 iulie 1600) si una la Brasov (12-15 martie 1600). Obiectivul lor principal a fost acela de a vota contributii financiare net superioare celor anterioare, "pentru ramanerea patriei noastre in unire cu crestinatatea". Un impozit de 6 florini pe poarta, dublul celui obisnuit, nutret pentru caii ostirii, rechizitii de vite sunt acceptate in noiembrie 1599; la Brasov se voteaza o noua contributie generala, de 4 florini pe poarta, iar in iulie 1600, alti 6 florini, care se plateau in rate, esalonate la distanta de 20 de zile.
In schimb, Mihai Viteazul se obliga sa nu afecteze interesele privilegiatilor ardeleni. Si totusi, cu deosebire in ultima Dieta de la Alba-lulia, Mihai, presat de cererile insistente ale conationalilor sai, adopta masuri menite sa pedepseasca pe nobilii care vor maltrata pe iobagi; satele unguresti si sasesti urmau sa permita si celor romanesti sa beneficieze de pasunat liber in zona hotarnica, iar preotii romani sa fie scutiti de munca cea de obste, de regula efectuata de iobagi.

Scurta stapanire a lui Mihai, in Transilvania a provocat o adevarata "ridicare a satelor", atat in Ardeal, pe alocuri cu aspect de rascoala populara, cat si in Tara Romaneasca (se cunosc situatiile locuitorilor din Loloesti si Radovanu care l-au urmat pe domn la Alba-lulia si apoi la lasi, spre a-si dobandi libertatea pe nedrept pierduta).

Actiunea lui Mihai, conducator politic al unui stat boieresc, nu putea depasi limitele hotararilor dietelor mai sus mentionate. Daca pentru taranii romani nu a putut face prea multe, domnul, crestin fervent, si-a trecut la activ realizari notabile in folosul Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Inca in 1597 se ridicase, datorita lui, la Alba-lulia, o Biserica, unde, in 1600, va fi asezat scaunul episcopal romanesc, pana la unirea cu Biserica Romei, de la inceputul secolului urmator. Prezenta Mitropolitului Eftimie al Ungro-Vlahiei in capitala transilvaneana a lui Mihai, in primavara lui 1600, se poate asocia cu acest eveniment. In consecinta, mai multi prelati romani au venit de peste munti sa intareasca pozitiile ortodoxiei in Transilvania. Astfel, Serghie, Egumen al Tismanei, primeste Episcopia Maramuresului. In timp ce mai multi calugari intra in Manastirea de la Alba-lulia, iar preotul Neagoslav este trimis sa oficieze in Biserica romaneasca din Scheii Brasovului.

Unirea Moldovei; Mihai - domn al celor trei Tari Romane. In primavara anului 1600 Mihai Viteazul se afla din nou in fata unei mari decizii. Campania fulgeratoare care alaturase Transilvania Tarii Romanesti crease o noua situatie politica. In spiritul aliantei cu Rudolf al ll-lea, consolidarea pozitiilor habsburgice in regiune nemultumea Polonia si o indemna sa actioneze. Pe de alta parte, refuzul constant al domnului de a preda teritoriile dobandite cu sabia imparatului si actiunea sa politica, cu totul independenta, in Transilvania il obliga la o noua cutezanta. Stapanirea Ardealului cerea, pentru sine si pentru blocul politic si militar pe care-l reprezenta, stapanirea Moldovei. Asigurat din partea otomanilor, care-l recunoscusera pe Nicolae Patrascu, fiul sau, domn in Tara Romaneasca, si apreciind corect situatia din Polonia, momentan incapabila sa i se opuna, Mihai Viteazul a organizat campania sa la rasarit de Carpati.

La 4 mai 1600, grosul trupelor sale trecea Valea Trotusului; li se vor adauga, curand, ostile boieresti din Tara Romaneasca, impreuna cu care efectivele lui nu treceau de 17000 de oameni. La 10 mai, Bacaul fusese cucerit, dupa care, grupata pe 4 coloane, armata, care trecuse muntii se indrepta spre Suceava, de ale carei ziduri se izbisera, fara izbanda, multi asediatori. Cateva zile mai tarziu, la 16 mai, aparatorii cetatii se predara fara lupta.

Intre timp, Baba Novac a intrat in lasi, iar in sud cetatile Tighina; Cetatea Alba, Chilia si Ismail au revenit lui Mihai. In numai trei saptamani, intreaga Moldova a fost luata in stapanire, ostile sale dovedindu-se neputincioase doar in fata zidurilor Hotinului, vechea cetate de la Nistru, unde leremia Movila se refugiase impreuna cu o parte a Curtii sale.
Succesul campaniei din Moldova se explica prin graba cu care ostasii Movilestilor au trecut de partea lui Mihai care, aflat aici, stia prea bine ca se afla pe "pamant romanesc". In punctul cel mai inalt al destinului sau Mihai se intitula, intr-un hrisov emis la 27 mai 1600, "Domn al Tarii Romanesti, Ardealului si Moldovei" si isi confectiona binecunoscutul sigiliu pe care figureaza cele trei tari romane surori.

Asemeni Albei-lulia, lasii au fost alesi, de Mihai, drept capitala sa moldoveana. Constient de nevoia de a-si atrage noii supusi, s-a straduit sa adune marea boierime in jurul sau, orasenilor si taranimii oferindu-le iertarea de dari pe o perioada de 6 ani.

Stapanirea de cateva luni asupra celor trei tari romane a pus numeroase probleme de guvernare. Mihai a pastrat neatinsa entitatea lor statala si, la recomandarea marii boierimi, a numit un domn in Moldova, asa cum facuse si in Tara Romaneasca. Chiar daca timpul nu i-a ingaduit sa-si duca pana la capat intentiile, el a actionat ca principal garant al unirii, ca factor esential de decizie politica si militara pentru intreg teritoriul dintre Carpati, Dunare si Mare. La capatul unor indelungate negocieri, el a reusit sa smulga Imperiului Habsburgic recunoasterea sa ca domn al Tarii Romanesti si Moldovei si de guvernator al Transilvaniei, cu titlu de principe.

Mihai Viteazul emite la Sibiu in anul 1600 (ianuarie-martie) monede din aur cu valoarea nominala de 10 ducati. Din aceasta emisiune se cunoaste in prezent un singur exemplar original. La inceputul sec. al XIX-lea, cunoscutul falsificator Carl W. Becker a gravat - la comanda unui negustor de monede din Ungaria - cel putin o pereche de stante din fier cu care a batut mai multe exemplare ale monedei-medalie Mihai Viteazul (inclusiv cel putin o piesa klippe). Aceste piese si stantele au fost cumparate de catre negustorul ungur, fiind vandute ulterior pe piata internationala de antichitati. In jurul anilor 1940 una dintre stante si o piesa de 10 ducati se aflau in posesia unui colectionar particular din Romania.

Prabusirea operei politice a lui Mihai (toamna 1600). Consolidarea pozitiei lui Mihai grabeste coalizarea tuturor fortelor politice nemultumite de aparitia, in regiune, a unei noi puteri.

Este si momentul ales de starile privilegiate din Transilvania, care, in Dieta de la Turda, intrunita la inceputul lui septembrie 1600, se rascoala impotriva lui pentru "dajdii neobisnuite" si sarcini "care i-au slabit". Pozitia lui Mihai era subreda, multe din trupele lui stationau in cele doua tari de dincolo de Carpati. In ajutor putea veni numai imparatul, care trimise pe generalul Basta cu 18 000 de oameni. Era insa, si pentru Habsburgi, o buna ocazie spre a-si apropia, in favoarea lor, stapanirea Transilvaniei, in calea careia se asezase mereu Viteazul.

Astfel, oastea imperiala se alatura rasculatilor ardeleni. Lui Mihai nu-i ramasesera, in ajutor, decat secuii, mercenarii cazaci si balcanici si tarani recent incorporati, cu totul, 10-12000. Lupta s-a dat la Miraslau, intre Mures si dealuri, pe 18 septembrie 1600, si a insemnat pierderea Ardealului. In acelasi timp, oastea poloneza condusa de Zamoyski intra in Moldova, de unde, in buna parte, trupele lui Mihai se retrasesera spre a-l ajuta pe domnul muntean sa reziste in Transilvania.

Suceava s-a predat la 27 septembrie 1600, pentru ca, la 6 octombrie, redobandirea de catre Movilesti a Moldovei sa fie deplina. In noua situatie, nu-i mai ramanea marelui domn decat sa apere stapanirea sa de inceput -Tara Romaneasca. Cu 16000 de ostasi, el a dat lupta decisiva cu ostile poloneze la Bucov, pe Teleajen (20 octombrie), dupa ce, anterior, incercase inutil sa-i retina la Naieni si Ceptura. Superioritatea artileriei inamice decise victoria acesteia si Mihai a fost obligat sa se retraga. Cateva zile mai tarziu era inscaunat Simion Movila, un interpus al polonezilor, acceptat aproape imediat si de catre otomani.

Pentru Mihai lupta nu se incheiase. Stapan inca in Oltenia, impreuna fiind cu o parte a ostilor sale, el spera sa redobandeasca tronul de la Targoviste, dupa iminenta retragere a fortelor poloneze. La 25 noiembrie, sortii ii fura din nou impotriva. Pierderea bataliei de la Curtea de Argesinsemna risipirea ultimelor sperante. Buzestii, care-i fusesera alaturi tot timpul, se inchinasera noului domn, in timp ce Mihai lua drumul exilului.

Refugiul, reintoarcerea si sfarsitul lui Mihai. Prin Ardeal, vechea lui stapanire, care se afla, acum, in mainile lui Basta si ale imperialilor, Mihai a trecut, in secret spre Viena, unde intra la 12 ianuarie 1601. Aici a redactat un memoriu catre imparat si o celebra autobiografie, adresata ducelui Cosimo de Toscana (un aliat in Liga Crestina), cronica a luptelor sale cu Imperiul Otoman.

Deteriorarea situatiei din Transilvania (unde Basta sfarsise prin a fi alungat de nobili, iar Sigismund B�thory era reinscaunat pentru a treia oara principe), lucra in favoarea lui Mihai, aducandu-l alaturi de Habsburgi, care intelesesera, inca o data, ca nu pot pastra Ardealul altfel decat sustinandu-l pe voievodul roman.

In audienta la Rudolf al ll-lea, la Praga, in doua randuri (la inceputul lui martie 1601), Mihai primi 100000 de taleri pentru echiparea unei osti si increderea imparatului. Impacarea cu Basta se indeplinise in mai 1601; dupa ce trupele celor doi au fost adunate, jonctiunea lor se implini, la inceputul lui iulie 1601. La 3/13 august la Guraslau, la nord-vest de Zalau, Mihai a obtinut o stralucita victorie asupra lui Sigismund B�thory care a pierdut pe campul de lupta toata artileria. La Cluj, o solie de boieri munteni i-a adus la cunostinta indepartarea lui Simion Movila si eliberarea scaunului Tarii Romanesti, care-l astepta.

Aflat din nou intr-o situatie exceptionala, Mihai isi ingrijora nu numai dusmanii, ci si aliatii. Daca spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobandi Transilvania, era improbabil ca, dupa victorie, Mihai sa fi fost dispus sa le-o cedeze.

Asasinarea lui pe Campia Turzii, la 9/19 august 1601, raspundea perfect scopurilor imperiale.